Fiindcă unii mă întreabă, iată ce pot spune despre grafia numelui Mântuitorului.
Cei care suntem ortodocși scriem numele Mântuitorului “Iisus Hristos”, fiindcă creștinismul nostru e de sorginte bizantină, iar în greaca Noului Testament găsim Ἰησοῦς Χριστός. Vocala η se pronunța mai degrabă [e] în greaca clasică, dar în perioada bizantină s-a închis la [i], așa încât Ἰη a devenit “Ii”, deci avem doi de ‘i’: Iisus. Firește, e un pedantism să pronunțăm doi de [i] în română, astfel încât se aude doar un fonem în prima silabă [i-‘sus].
În latină, η a fost transliterat ca “e”, iar “I” se scria uneori lung (“J”) la început de cuvânt, ceea ce a dat în diverse limbi occidentale “Jesus” (acel “j” a rămas [j] în unele vernaculare, precum germana, dar se pronunță [ʒ] în franceză, [dʒ] în engleză sau italiană, [x] în spaniolă).
Grecescul χ (chi), la origine [kʰ], a devenit [h] în greaca bizantină, deci avem Hristós. Latina a transliterat cuvântul grecesc, care înseamnă “Unsul lui Dumnezeu”, echivalând consoana χ cu digraful “ch”, deci “Christus”, pronunțat însă fără aspirație, [k]. Pe filiera latină avem în română “creștini”, nu “hreștini”, creștinism, nu “hreștinism” și Cristian/Cristiana, nu Hristian/Hristiana.
Dacă înțelegi filologic și cultural situația, realizezi că nu e incoerent să spui “Hristos”, dar “creștin”. De asemenea, nu are nimic să scrii “Iisus Hristos”, cu acest mic aer arhaic, bizantin, ca în liturghie și în versiunile Bibliei folosite în Biserica Ortodoxă. Dacă ești într-o tradiție, de ce să n-o respecți?
Cei de alte confesiuni, care nu au moștenit tradiția bizantină, sau cei care vor să se distanțeze de ortodoxie dintr-un motiv sau din altul, pot liniștiți să scrie “Isus Cristos”.
În fine, nu e un capăt de lume, câtă vreme știm cu toții la cine ne referim.
Sursa: Facebook – Adrian Papahagi
