Mitropolitul Anthony Bloom
Cândva un monah dintr-o mănăstire L-a rugat pe Dumnezeu să-i deschidă ochii ca să vadă răutatea ascunsă din fiecare om și astfel să poată să-i vină în ajutor. După ce Domnul i-a împlinit rugăciunea sa, monahul a încercat să-și sporească străduințele, deoarece acum distingea în mod clar răul. Dar din pricina imaturității sale duhovnicești, răul l-a umplut de spaimă și mai întâi simțea dezgust, iar în cele din urmă silă de oameni.
Într-o zi a ajuns la mănăstire cineva care voia să vorbească cu starețul. Monahul care se învrednicise să vadă răul, văzând cât de păcătos și de pervertit era vizitatorul, i-a spus următoarele:
– Cum îndrăznești să vii aici și să ceri să vorbești cu starețul așa cum ești? Prezența ta îl va jigni.
Atunci vizitatorul a plecat. Starețul, înțelegând ce se petrecuse, l-a chemat pe monah și l-a întrebat dacă a venit cineva.
– Da, a răspuns monahul.
– Și de ce nu este aici?, l-a întrebat din nou starețul.
– Pentru că l-am alungat, a răspuns acela.
Atunci starețul l-a privit cu asprime pe monah și i-a spus:
– Nu te-ai gândit că aceasta a fost, poate, ultima ocazie pe care i-a dăruit-o Dumnezeu omului aceluia?
Tânărul monah s-a tulburat auzind acestea și i-a cerut starețului să-L roage pe Dumnezeu să-i ia înapoi harisma străvederii pe care i-o dăruise. Însă starețul i-a spus:
– Nu! Dumnezeu nu ia înapoi ceea ce dăruiește. Ci Îi voi cere ca, atunci când vei vedea răul dintr-un om, să-l trăiești ca și cum ar fi al tău, deoarece și tu și el sunteți mădulare ale aceluiași trup, ale trupului omenirii.
Într-o vreme, când monahul cutreiera prin sate, a ajuns la o casă, unde a cerut găzduire. L-a rugat pe stăpânul casei să-i îngăduie să stea într-un colț al casei sale, pentru a-și face rugăciunile. Acela s-a mirat că i-a cerut numai atâta lucru și i-a dat o cămăruță în casa sa pentru acea noapte. Deodată l-a auzit pe monah că se roagă și a ciulit urechile să audă ce spune. Plângea și mărturisea înaintea lui Dumnezeu tocmai păcatele stăpânului casei, ca și cum ar fi fost ale sale. Auzindu-l pe monah mărturisind toate păcatele sale, stăpânul casei s-a văzut pe sine. Prin ochii acelui om drept, se privea pe sine. S-a cutremurat, a început să plângă și și-a mărturisit toate păcatele sale la acel monah. Și astfel sufletul său s-a tămăduit.
Din Cartea „Taina vindecării”.
