Să luăm aminte foarte mult la greşelile intenţionate, pentru că ceea ce va cerceta Dumnezeu este intenţia noastră. Greşelile pe care le facem din neatenţie sunt mai uşoare. Unele păcate sunt păcate, dar au circumstanţe atenuante.
Apoi, dacă greşim fără să vrem, Dumnezeu va rândui astfel lucrurile, încât greşeala noastră să fie folosită spre bine. Adică nu că trebuia să greşim ca să se facă acest bine, ci, deoarece am greşit fără să vrem, Dumnezeu pune în valoare greşeala noastră şi iese binele. Dar atunci când facem o greşeală întru cunoştinţă şi apoi ne pocăim, să ne rugăm să nu iasă vreun rău din urmările greşelii noastre.
– Părinte, monahul acela despre care se spune în „Everghetinos” că timp de zece ani cădea în păcat în fiecare zi, dar în fiecare zi se pocăia, cum s-a mântuit?
– Acela era într-un fel stăpânit, robit de păcat. Nu avea intenţie rea, dar nu fusese ajutat, a fost îmbrâncit la rău şi de aceea era îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, îl durea, avea pocăinţă sinceră şi Dumnezeu în cele din urmă l-a mântuit. Vezi, unul poate avea intenţie bună, dar dacă nu este ajutat de mic şi este atras la rău, după aceea este greu să se ridice. Face o încercare, cade, se ridică din nou, iarăşi cade; adică se luptă. Dumnezeu nu îl va lăsa pe omul acesta, deoarece depune şi el, sărmanul, mica sa strădanie, cere ajutorul dumnezeiesc şi nu păcătuieşte „cu sânge rece”. Cineva, de pildă, porneşte să meargă undeva fără să aibă scopul de a păcătui, dar mergând i se întâmplă o ispită şi cade într-un oarecare păcat. Se pocăieşte, încearcă să-şi revină, i se întinde iarăşi o cursă şi, deşi nu are intenţie să facă ceva rău, sărmanul cade din nou şi iarăşi se pocăieşte. Unul ca acesta are circumstanţe atenuante, pentru că nu vrea să facă răul, ci este atras la rău şi după aceea se pocăieşte. Însă cel care spune „Ca să reuşesc lucrul acela, trebuie să fac această nedreptate; ca să reuşesc celălalt lucru, trebuie să fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta păcătuieşte cu chibzuială şi întru cunoştinţă. Adică acela îşi pregăteşte planul său păcătos şi programează împreună cu diavolul ce păcat să facă. Aceasta este ceva foarte rău, deoarece este premeditat. Acesta nu cade în ispită fără să vrea, ci porneşte să facă ceva împreună cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodată nu va putea fi ajutat, pentru că nu i se justifică ajutorul dumnezeiesc, şi în cele din urmă moare nepocăit.
Dar şi cei care spun că se vor pocăi la bătrâneţe, cum pot fi siguri că vor apuca să se pocăiască şi nu vor pleca de aici prin vreo moarte năpraznică? Un oarecare antreprenor spunea: „Când voi îmbătrâni voi merge la Ierusalim, voi intra în râul Iordanului şi atunci mi se vor şterge toate păcatele”, şi continua să trăiască în chip păcătos. În cele din urmă, atunci când nu mai avea niciun curaj, când de abia mai mergea, a hotărât să meargă. Şi spune unuia din meşterii lui: „Meştere, m-am hotărât să merg la Ierusalim, să mă spăl în râul Iordan”. „O, şefule, îi spune acela, dacă eşti curat vei ajunge, dacă nu eşti curat, vei rămâne pe drum!”. Şi parcă a profeţit. Îndată ce a ajuns la Atena ca să-şi facă hârtiile, a murit. I-au luat toţi banii, l-au dus la un birou de înmormântări şi de acolo l-au trimis în sicriu înapoi în locul lui natal.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
