Preot Ioan Istrati
În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu. După Duminica căderii lui Adam din rai, întreaga Biserică trăiește drama înstrăinării de Dumnezeu și calea cea anevoiasă a întoarcerii la Părintele iubitor de oameni. Sunt zile de ajunare, adică de post negru sau aspru, fiecare după putință, în care oamenii învață să vorbească mai puțin între ei și mai mult cu Dumnezeu.
De asemenea, în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în toate Bisericile ortodoxe se citește Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un imn de pocăință adâncă și de lăcrimare a sufletului, prin care omul credincios, dar căzut în păcat retrăiește în sine istoria umanității în chip unic, asumă vocațiile neamului omenesc în sine și le îndreaptă prin pocăință și concentrează în clipa întoarcerii tot dorul și toată dorirea omului de Dumnezeu.
Canonul cel Mare este așadar un ecran liturgic pe care oameni din Vechiul și Noul Testament vin să își arate istoria lor, o istorie a căderii sau a ridicării, a pocăinței sau a păcatului până la moarte și osândă veșnică. E o lecție a istoriei pe care Scriptura ne-o pune înainte, arătându-ne slăbiciunea omenească pentru materie, dar și puterea omului de-a se ridica, de-a deveni sfânt prin pocăință, de-a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune și prin mărturisirea păcatelor.
Canonul este așadar un maraton al veșniciei și o recapitulare a moștenirii noastre din veac, în care omul este purtat pe aripi de înger către Tronul slavei lui Dumnezeu pentru a-și mărturisi păcatele în fața Mântuitorului. El nu este o simplă evocare de personalități biblice, ci o intrare a sufletului omenesc în realitatea căderii și a ridicării. Așadar, toate stihirile Canonului se referă la mine, la tine și la fiecare dintre noi.
Apoi, prin cererea stăruitoare ”Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”, omul devine întreg plângere a firii pentru căderea noastră și a strămoșilor noștri. Este durerea din fața porților închise ale raiului, suferința fiului plecat în pribegie a ființei, pe tărâmuri născătoare de moarte. În demersul pocăinței, omul postitor și rugător înțelege adevăratele valori ale umanității, care nu constau în avere, materie stricăcioasă prețuită de comun acord (bani), slavă pământească (carieră), părere de sine. Acestea sunt valorile trecătoare ale umanității înstrăinate de Dumnezeu. Însă în plângerea firii la porțile raiului, omul înțelege că adevăratele valori nemuritoare ale vieții sunt locuirea cu Dumnezeu, iubirea cea infinită a Stăpânului, preumblarea cu Hristos prin răcoarea serii, hrănirea din pomii raiului care sunt – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – ideile lui Dumnezeu, podoabele cele strălucitoare ale jertfei lui Hristos pentru umanitate.
În acel moment, omul, dezbrăcat de iluziile pământului, nu se mai rușinează de sărăcie, de durere sau de plângere, și înțelege taina acestei lumi înscrisă în istorie: iubirea răstignită și înviată a lui Hristos pentru lume.
Astfel, unul dintre troparele Canonului celui Mare spune: ”Cel ce era mai înainte pe tron, (Iov n.n.) acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii și mărit, de năprasnă fără de fii și de casă lipsit; că socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar”.
