Făptuire nu înseamnă a încerca cineva și a da înapoi, ci făptuire înseamnă să intre în luptă și să se lupte, să biruiască și să fie biruit, să câștige și să piardă, să cadă și să se ridice, să le răscolească pe toate și să accepte războiul și lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu se încreadă în sine până ce‑i va ieși sufletul. Ci atunci când se suie în Cer, trebuie să aștepte ca în ziua următoare să coboare în iad. Să nu spun că în aceeași clipă se face și coborârea. De aceea nu trebuie să se mire când se pricinuiesc schimbări, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt ale sale.
Să știi că Harul întotdeauna premerge ispitele ca o vestire pentru pregătire. Şi îndată, când vezi Harul, să te strângi și să spui: „A venit vestirea pentru război. Păzește‑te, lutule, că nu știi de unde va bate război, vicleanul!”. De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile. Oricum va veni, de aceea apărarea să fie întărită prin spovedanie în fiecare seară, ascultare față de stareț, smerenie și dragoste față de toți. În felul acesta îți ușurezi mâhnirea.
Dacă Harul și altele asemenea vin înainte de curățire, să fii cu luare aminte și să ai cugetarea curată.
În trei categorii se împarte Harul: în Har curățitor, luminător și desăvârșitor. Tot în trei se împarte și viețuirea: după fire, mai presus de fire și împotriva firii. În aceste trei sunt și marile harisme pe care le primești: contemplația, dragostea, nepătimirea.
Așadar în făptuire lucrează harul curățitor, care ajută la curățire. Şi tot cel care s‑a pocăit, să știe că Harul este cel care l‑a îndemnat la pocăință. Şi toate pe care le săvârșește, sunt ale Harului, deși cel care îl are nu știe. Acesta este cel care îl hrănește și‑l povățuiește. Şi, potrivit cu sporirea pe care o dobândește, suie sau coboară sau rămâne în aceeași stare. Dacă are râvnă și lepădare de sine se înalță la contemplație, pe care o urmează luminarea cunoașterii dumnezeiești și, în parte, nepătimirea. Dacă râvna se va răci, atunci și lucrarea Harului se va retrage.
Iar cel care se roagă întru cunoștință, așa cum spui, este cel care știe pentru ce se roagă și ce cere de la Dumnezeu. Cel care se roagă întru cunoștință nu pălăvrăgește, nu cere lucruri de prisos, ci cunoaște locul, modul și timpul și cere cele potrivite și folositoare pentru sufletul său. Comunică gânditor cu Hristos. Îl prinde și‑L stăpânește și spune: „Nu Te voi lăsa în veci”.
Așadar, cel care se roagă cere iertarea păcatelor, cere mila lui Dumnezeu. Dacă ar cere lucruri mari înainte de vreme, Domnul nu i le va da, deoarece Dumnezeu le dă pe toate cu rânduială. Şi dacă tu Îl tot superi cerând, va trimite duhul înșelării care, prefăcându‑se a fi Harul, te înșală, arătându‑ți altele în locul celor adevărate. De aceea nu este folositor să ceară cineva cele mai presus de măsura sa. Dar dacă totuși va fi auzit înainte de curățire, cererile i se vor face șerpi pentru că ele nu sunt după rânduială. Omul, gângurind ca un prunc, cere de la Dumnezeu voia Sa cea sfântă, iar Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, îi dă Harul, însă îi dă și ispite. Dacă rabdă ispitele fără să murmure, primește adaos de Har. Şi cu cât primește mai mult Har, cu atât i se adaugă și ispitele.
Demonii, atunci când se apropie să te atace, nu merg acolo unde tu îi vei putea birui fără murmur, ci încearcă acolo unde ai o slăbiciune. Acolo unde tu nici nu te aștepți, acolo surpă zidurile cetății. Şi unde află un suflet neputincios și loc slab, totdeauna acolo îl biruiesc și‑l fac răspunzător.
Ceri Har de la Dumnezeu? În loc de Har El îți trimite ispită. Nu rabzi războiul și cazi? Nu ți se dă adaos de Har. Iarăși ceri? Iarăși îți vine ispita. Iarăși ești biruit? Din nou ești lipsit. Şi toată lupta aceasta cu ispita este pentru toată viața. Trebuie să ieși biruitor. Rabdă ispita până la moarte. Să cazi în luptă strigând de acolo, de jos: „Nu Te voi lăsa, Preadulcele meu Iisuse! Niciodată nu Te voi părăsi, ci nedespărțit de Tine voi rămâne în veac și pentru dragostea Ta îmi voi da sufletul pe câmpul de luptă!”. Şi îndată vine de față în arenă și strigă cu mare glas: „Sunt de față! Încinge‑ți ca un bărbat mijlocul tău și urmează‑Mi!”. Iar tu, plin de lumină și bucurie Îi răspunzi: „Vai mie, ticălosului! Vai mie, vicleanului și netrebnicului! Mai înainte am auzit glasul Tău, iar acum Te‑au văzut ochii mei. De aceea m‑am smerit pe sine‑mi, făcutu‑m‑am pământ și cenușă”.
Atunci te umpli de dumnezeiasca dragoste și arde sufletul tău ca cel al lui Cleopa. Iar în vreme de ispită nu vei lăsa cearceaful cu care ești învelit pentru a fugi gol, ci vei răbda în necazuri, cugetând că precum a trecut o ispită și alta, tot astfel va trece și aceasta de acum.
Însă când te mânii și cârtești și nu rabzi ispitele, atunci în loc să biruiești trebuie mereu să te pocăiești pentru greșelile din cursul zilei și pentru nepăsarea din cursul nopții. Şi în loc să primești Har peste Har, îți înmulțești necazurile.
De aceea să nu te temi, să nu‑ți fie frică de ispite. Şi dacă vei cădea de multe ori, ridică‑te. Nu‑ți pierde stăpânirea de sine și nu deznădăjdui. Sunt niște nori și vor trece. Iar când, conlucrând cu Harul care te curăță de patimi, vei trece toate acestea, care constituie „făptuirea”, atunci mintea ta va gusta luminarea și se va mișca spre contemplație.
Prima contemplație este cea a creaturilor.
Cum că Dumnezeu pe toate le‑a făcut pentru om și, pe lângă aceasta, chiar și pe Îngeri i‑a făcut spre slujirea lui. Câtă vrednicie, câtă măreție, cât de mare este menirea omului – această suflare a lui Dumnezeu! Şi nu pentru a trăi aici puținele zile ale pribegiei sale, ci pentru a trăi veșnic împreună cu Făcătorul său. Pentru a‑i vedea pe dumnezeieștii Îngeri, pentru a auzi nespusa lor cântare. Ce bucurie! Ce măreție! De îndată ce ia sfârșit această viață a noastră și ni se închid acești ochi, îndată ni se deschid ceilalți ochi și începe noua viață. Cu adevărat, bucurie care nu mai are sfârșit.
Pe acestea cugetându‑le, mintea se afundă într‑o pace și liniște nesfârșită, care se răspândește în tot trupul, și omul uită cu desăvârșire că există în această viață. Aceste contemplații vin una după alta, nu pentru a face imaginații în mintea sa, ci pentru că starea de Har este astfel încât aduce noime și mintea se îndeletnicește în contemplație. Nu le plăsmuiește omul, ci ele singure vin și răpesc mintea în contemplație. Şi atunci mintea se mărește și devina alta. Se luminează și toate sunt deschise pentru ea. Se umple de înțelepciune și ca un fiu stăpânește cele ale Părintelui său. Ştie că este un nimic, lut, dar și fiu al Împăratului. Nimic nu are și pe toate le stăpânește. Se umple de teologie. Strigă fără încetare, în deplină cunoștință, că existența sa este nimic. Obârșia sa este lutul, iar puterea sa de viață este suflarea lui Dumnezeu – sufletul său. Sufletul îndată zboară la Ceruri spunând: „–Sunt insuflarea, suflarea lui Dumnezeu! Toate din cele din care am fost luat s‑au desfăcut, toate au rămas pe pământ. Sunt fiul veșnicului Împărat. Sunt dumnezeu după Har. Sunt nemuritor și veșnic. Într‑o clipă sunt lângă Părintele meu ceresc.”
Aceasta este cu adevărat menirea omului. Pentru aceasta a fost plăsmuit și aici trebuie să ajungă atunci când va ieși (din trup). Acestea sunt contemplațiile cu care se îndeletnicește omul duhovnicesc, așteptându‑și vremea când va lăsa țărâna, iar sufletul va zbura la cele cerești.
Așadar, îndrăznește, fiul meu, și cu această nădejde rabdă orice durere și necaz. Căci după puțin ne vom învrednici de cele de mai sus. Pentru toți sunt la fel, pentru că toți suntem fii ai lui Dumnezeu. Pe Acesta Îl chemăm zi și noapte, precum și pe dulcea noastră Măicuță, Stăpâna a toate, care nu‑l va lăsa niciodată pe cel ce o cheamă.
Extras din „Mărturii ale experienței monahale”- Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, 2016.
