În părţile cetăţii Tuderia, între doi munţi şi o vale, la un loc care se numea Entiroclina, era o biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. La acea biserică era un preot, anume Sever, foarte minunat, prin viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. Iar un bărbat, vieţuitor din cei de acolo, îmbolnăvindu-se şi de moarte apropiindu-se, a trimis degrabă la preotul acela, rugându-l să vină la el, ca, prin mărturisire şi prin pocăinţă, să-şi cureţe păcatele făcute şi să primească dezlegare, mai înainte de ieşirea lui din trup.
Şi s-a întâmplat că preotul acela se afla în via lui, îndeletnicindu-se cu strângerea strugurilor. Şi a zis celor care veniseră la el: „Mergeţi voi înainte, iar eu vă voi ajunge pe voi”. Şi văzând că nu rămăseseră mulţi struguri, preotul a gândit să zăbovească puţin şi să-i culeagă şi pe aceia, iar apoi sfârşind lucrul său, să pornească şi să se ducă la cel bolnav. Şi aşa a şi făcut, dar pe când mergea el, l-au întâmpinat pe cale cei ce au fost la cel bolnav şi i-au zis: „Pentru ce, părinte, ai zăbovit? De acum nu te mai osteni, că, iată, omul acela a murit”. Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi a început a plânge, numindu-se pe sine cu mare glas ucigaş al aceluia. Și astfel plângând, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului şi aruncându-se înaintea patului, la pământ, cu lacrimi se tânguia foarte şi se lovea cu capul de pământ, numindu-se ucigaş, adică pricinuitor al morţii aceluia.
Aşa tânguindu-se el, deodată mortul a înviat. Şi aceasta văzând-o cei care stăteau de față, s-au înspăimântat foarte tare de acea minune şi s-au bucurat de învierea lui. Şi, de bucurie, plângeau şi-l întrebau pe el: „Unde ai fost? Şi cum te-ai întors cu sufletul în trup?”. Iar acela răspunzându-le, le-a zis: „Nişte arapi înfricoşători şi foarte mândri, din gură şi din nările cărora ieşea foc, m-au luat pe mine şi m-au dus în nişte locuri întunecoase, pline de frică şi de cutremur. Şi, iată, deodată s-a arătat un tânăr prealuminos, cu alţi purtători de lumină, venind întru întâmpinarea noastră şi au zis cu hotărâre către cei care mă duceau pe mine: „Întoarceţi-l pe acesta, căci Sever preotul plânge pentru el, iar pentru lacrimile lui, Domnul i l-a dăruit lui pe acesta”. Atunci Sever preotul sculându-se de la pământ, cu negrăită bucurie a dat mulţumire lui Dumnezeu. Apoi pe omul acela înviat învăţându-l pentru pocăinţă şi mărturisirea lui ascultându-i şi dezlegându-i păcatele, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Şi a fost omul acela şapte zile în viaţa aceasta, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu, iar într-a opta zi, veselindu-se, s-a mutat din această viaţă.
Iar noi putem să înţelegem că multă dragoste avea Domnul pentru Sever preotul, căci n-a vrut să-l mâhnească pe el, ci degrabă i-a ascultat rugăciunea lui şi voia lui a făcut-o. De aici să cunoaştem că Sever preotul mult iubea pe Dumnezeu şi întru toată viaţa lui L-a slujit din inimă. Şi plăcând Domnului, s-a săvârşit şi s-a dus la Dânsul şi stă înaintea Scaunului dumnezeieştii slave, în cetele Sfinţilor celor ce slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia şi de la noi să-I fie slavă în veci. Amin.
