O. Iftime, Al. Iftime
Ce este homeopatia?
Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare şi restaurare a stării de sănătate decât cele aparţinând medicinei „clasice” (hipocratice, alopate). Principiile de bază ale homeopatiei, aşa cum le-a enunţat fondatorul său, şi cum s-au propagat până în ziua de astăzi, contrazic o importantă serie de elemente din medicina „clasică”, nehomeopată, precum şi din ştiinţă, în general, motiv pentru care homeopatia, deşi din ce în ce mai agreată de către marele public, rămâne, la nivelul comunităţilor ştiinţifice, un domeniu controversat, controversă care tinde să se extindă şi în domeniul teologic.
În acest context şi în căutarea unor explicaţii plauzibile şi a unor fundamente solide ale practicii lor, unii homeopaţi se îndreaptă către dezvoltări recente din domeniul ştiinţific, alţii către tradiţii spirituale, sau chiar către o îmbinare între posibile explicaţii materialiste, respectiv idealiste. O analiză riguroasă a pretenţiilor homeopaţilor conduce, însă, la concluzia că homeopatia este lipsită de orice întemeiere ştiinţifică, actuală sau potenţială, fiind, în schimb, lesne de demonstrat, atât din perspectiva ştiinţifică, a antropologiei culturale, precum şi din perspectiva teologiei ortodoxe, că sistemul homeopat este fondat pe credinţe păgâne şi reprezintă, în aspectele sale practice, o formă de magie simpatică.
Principiile homeopatiei
S. Hahnemann a văzut în homeopatie o alternativă la o medicină adesea ineficientă şi excesiv de invazivă.
Dacă medicina clasică este întemeiată pe principiul contrariilor, tratamentul urmărind contracararea acţiunii factorului care a condus la îmbolnăvire, homeopatia se întemeiază pe principiul similitudinii, conform căruia simptomele vor fi combătute de către perturbări de acelaşi sens ca şi cele care generează simptomele de boală.
În privinţa bolii, Hahnemann avea o concepţie vitalistă (conformă cu filozofia vitalistă, care consideră că organismele vii sunt puse în mişcare de forţe de natură spirituală), în care maladiile (în fapt, colecţiile de simptome) sunt expresii ale dezechilibrului forţei vitale, forţă de natură spirituală care animă şi menţine organismul în bună stare. Unele boli se datorează perturbării transmise ereditar a forţei vitale (bolile cronice miasmatice). El nutrea credinţa că Dumnezeu a lăsat posibilitatea de vindecare pentru orice boală, iar în corespondenţa sa privată Hahnemann a pretins că metoda homeopată i-a fost revelată, elemente care, deja, ridică semne de întrebare, din perspectivă ortodoxă.
După Hahnemann, odată supusă unui dezechilibru indus în mod deliberat, cu ajutorul tratamentului homeopat, dezechilibru asemănător cu cel care a indus suferinţa, forţa vitală se poate reechilibra, restabilind starea de sănătate.
Tratamentul homeopat se efectuează cu ajutorul remediilor, preparate din diverse materii (care pot fi orice- minerale, părţi de animale şi plante, producţii patologice umane, ba chiar şi „materii imponderabile”, precum razele X, razele lunii, soarelui, stelelor, etc) supuse diluărilor şi sucusionărilor succesive. Diluarea materiei merge până la absenţa ei totală din lichidul în care este diluată (apă sau alcool), considerându-se, totodată, că exact acele remedii ultradiluate, din care materia de la care s-a pornit lipseşte, sunt „cele mai puternice”. Sucusionarea, numită şi dinamizare, implică lovirea ritmică a flaconului cu remediu de o suprafaţă dură, dar elastică (îmbrăcată în piele), fiind, aşadar, o formă de agitare mecanică.
După Hahnemann, metoda homeopată de preparare a remediilor ar spiritualiza materia, eliberând forţa medicinală a acesteia, capabilă să interacţioneze cu presupusa forţă vitală a organismelor.
Proprietăţile curative ale remediilor se identifică în baza proving-urilor, adică a probării lor pe persoane sănătoase (probanţi), care raportează orice schimbare (simptom) pe care au experimentat-o la nivel biologic sau psihic, odată cu consumul remediului probat. Elementele astfel descoperite determină caracterul remediului. În acord cu principiul homeopat al similitudinii, un remediu va fi potrivit pentru pacienţii care prezintă acelaşi tip de simptome ca şi cele apărute la probanţi pe parcursul testării respectivului remediu.
Homeopatia susţine că vindecă omul ca întreg material şi spiritual.
Homeopatia şi ştiinţa
După cum s-a precizat mai sus, abordarea homeopată are drept bază credința lui Hahnemann în forța vitală a organismului, respectiv în forța medicinală a remediilor, ambele de natură spirituală şi capabile să interacţioneze, pentru vindecarea organismului ca întreg material şi spiritual, așadar convingeri de natură filozofico-religioasă și nu niște elemente dovedite (şi nici dovedibile) științific. Conştienţi de neştiinţificitatea unei astfel de abordări, care exclude homeopatia din rândul ştiinţelor biomedicale, unii homeopaţi caută o explicaţie materialistă a acţiunii remediilor. Astfel, în rândurile homeopaţilor au apărut două curente: localismul, care susţine că proprietăţile vindecătoare ale remediilor se datorează a ceva din remediu, sau ataşat acestuia, respectiv non-localismul, care pune proprietăţile remediilor pe seama unor presupuse interacţiuni la distanţă între homeopat, pacient şi remediu.
Homeopaţii „localişti” invocă, cel mai adesea, „memoria apei”- proprietăţile remediilor s-ar datora structurării moleculelor de apă în „cristale lichide”, agregări de molecule stabile pe termen lung. Dar, ca şi consecinţă a arhitecturii lor, moleculele de apă aflată în stare lichidă nu pot forma astfel de agregări, ci numai reţele instabile, cu durată de viaţă foarte scurtă (de ordinul unor câtimi de secundă). A pretinde că sucusionarea determină apa să formeze reţele stabile pe termen lung înseamnă a susţine, de fapt, că o simplă agitare mecanică schimbă proprietăţile materiei, fapt total neştiinţific şi ilogic.
De asemenea, dacă se presupune că există o energie medicinală de natură materială a remediilor, se ridică problema inconsistenţei presupusului comportament al acestei energii. Dacă ea este eliberată prin sucusionare, înseamnă că orice agitare o eliberează/influenţează. Pe de o parte, totul, pe lume, ar fi sucusionat, dinamizat, energizat homeopat, pe de alta remediile nu ar avea cum să-şi păstreze identitatea, vulnerabilă la orice mişcare a flaconului.
Totodată, pretenția homeopaților privind structurarea moleculelor de apă în modele purtătoare de sens (tipice pentru fiecare remediu) aduce în discuție necesitatea pătrunderii de informație în sistem, informație care nu are de unde proveni, neputând fi extrasă din materie(?)/transmisă (?) printr-o agitare mecanică. Se pretinde că agitarea „învaţă” moleculele de apă proprietăţile altor materii, dizolvate în acea apă.
Se pune şi problema transmiterii proprietăților lichidului sucusionat către lactoză, vehiculul obişnuit al remediilor homeopate, care adesea se consumă sub forma unor „biluţe” de lactoză (un zahăr izolat din lapte, mult folosit în farmacie) peste care s-a picurat remediul, apoi au fost uscate bine (Hahnemann insista, chiar, asupra uscării riguroase a granulelor de lactoză). Cum preia lactoza presupusele proprietăți curative ale lichidului dinamizat, din moment ce acesta se evaporă? Şi, presupunând, prin absurd, că lactoza ar prelua aceste proprietăţi vindecătoare, cum de le mai percepe organismul, dat fiind că lactoza nu se absoarbe ca atare în intestin, ci descompusă în două molecule mai mici? De asemenea, aici homeopaţii se contrazic singuri, afirmând că proprietăţile vindecătoare se transmit lactozei, fiindcă aceasta nu este sucusionată, împreună cu remediul lichid, ci remediul lichid doar se picură peste lactoză. Or, conform tezelor homeopate, sucusionarea este cea care transmite proprietăţile vindecătoare ale materiei.
În încercarea de edificare a unei baze ştiinţifice a homeopatiei, unii autori ajung, din nefericire, să prezinte, în lucrările lor, date eronate, falsificate sau relocate, în mod inadecvat, din domeniul ştiinţific în cel filozofic, şi reciproc. În aceeaşi linie, adepţii homeopatiei recurg la anumite strategii adaptative, încercând, spre exemplu, să introducă în explicaţiile lor privind mecanismul de acţiune al remediilor elemente din domenii ştiinţifice cât mai dificil accesibile publicului larg (precum fizica cuantică sau biologia moleculară), deturnate ca sens, transformate în termeni filozofici, sau în simple etichete goale de conţinut. Relativ la această practică, există numeroase lucrări critice ale oponenţilor homeopatiei, ba, chiar, comentarii negative aparţinând homeopaţilor „serioşi”, care nu vor ca domeniul lor să fie infiltrat de persoane care confecţionează astfel de explicaţii frapant pseudoştiinţifice, ce fac o proastă impresie publicului cunoscător al noţiunilor ştiinţifice implicate.
Teoriile non-localiste asupra acţiunii remediilor se caracterizează cu deosebire prin utilizarea abuzivă a unor termeni (nu se poate spune „noţiuni”, având în vedere că respectivilor termeni li se atribuie conţinuturi străine de conţinuturile proprii lor în domeniul ştiinţific din care provin) din fizica cuantică, afirmând că între homeopat, remediu şi pacient există o legătură similară cu cea pe care o presupun anumite teorii a exista între unele particule. Dacă ştiinţifică nu este, această ipoteză aminteşte, în schimb, în mod izbitor, de „legea contagiunii”, care descrie, din perspectiva antropologiei culturale, un principiu de bază al magiei simpatice, aplicat de către vrăjitorii de pretutindeni, conform căruia între persoane şi obiecte există „legături” care pot transmite efectele acţiunilor magice. Modul de gândire tipic new-age, caracteristic multor partizani contemporani ai terapiilor complementare şi alternative, amestecând, conştient sau nu, elemente ştiinţifice cu diverse credinţe se vădeşte şi aici.
Homeopatia şi practica medicală
Există date din literatura de specialitate privind studii clinice proiectate pe modele recunoscute în lumea medicală şi care arată că homeopatia funcţionează, date care arată că ea nu funcţionează şi, în sfârşit, mărturii ale unor persoane care afirmă că au experiat în mod direct, ca subiecţi sau ca observatori, homeopatia în acţiune. Aparenţa poate fi, în acest punct, una de incomensurabil şi impenetrabil haos.
Existenţa mărturiilor persoanelor care au beneficiat de pe urma homeopatiei (în ciuda lipsei unei fundamentări ştiinţifice a acesteia şi a unor rezultate coerente ale studiilor clinice) este o piatră de poticnire pentru critica ştiinţifică a sistemului homeopat. „Discrepanţa dintre datele provenite din studii şi cele observaţionale [datele despre eficienţa homeopatiei culese din experienţa homeopaţilor şi a pacienţilor lor, n. trad.] continuă să fie intens dezbătută”, spune E. Ernst, un cunoscut critic al homeopatiei, care consideră, însă, problema tranşată, atribuind eficienţa homeopatiei efectelor (de tip placebo ale) abordării individualizate pentru fiecare pacient şi „întâlnirilor lungi şi empatice dintre pacient şi terapeut” (vezi Ernst E., 2007, The truth about homoeopathy, Br J Clin Pharmacol, 65, 163–164), tipice pentru practica homeopată.
Efectul placebo constă în ameliorarea stării de sănătate, în absenţa unui tratament medicamentos real, dar în prezenţa unei substanţe neutre, fără efect medicamentos, despre care, însă, bolnavul crede că este un medicament. Placebo se foloseşte pentru a testa eficienţa potenţialelor medicamente, nou descoperite- efectele lor se compară cu rezultatele obţinute cu placebo, pentru a vedea dacă au, într-adevăr, proprietăţi curative şi pacienţii nu s-au vindecat, de fapt, doar în baza unei mobilizări naturale a organismului, stârnită de încrederea în tratament. În acest sens, există date care infirmă ipoteza că homeopatia s-ar baza (numai) pe efecte placebo. Aplicaţiile din domeniul medicinei veterinare şi fitopatologiei (în bolile plantelor) pledează, de asemenea, pentru existenţa unor efecte diferite de placebo ale remediilor.
Dacă o acţiune de natură fizică a remediilor este exclusă, pe baze ştiinţifice şi logice, şi nu este vorba nici despre efecte placebo, atunci ce anume se întâmplă în homeopatie? Aici intervine opţiunea fiecăruia- cantonarea în aparentul inexplicabil (ştiinţific) al unor fenomene, sau continuarea investigaţiei, într-un alt domeniu decât cel ştiinţific, şi anume în teologie.
Homeopatia şi Ortodoxia
Credinţa într-o „forţă vitală”, vindecabilă de către homeopat cu ajutorul remediilor preparate din minerale, plante şi animale diferă în totalitate de învăţătura Bisericii, dat fiind că, din perspectiva ortodoxă: nu vreo „forţa vitală autoîntreţinută”, ci sufletul dă trupului puterea de simţire, de viaţă şi de creştere, sub lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate; boala nu este rezultatul dezechilibrului „forţei vitale”, ci, cel mai adesea, urmarea păcatului (cu anumite excepţii, d ex. pentru a se vădi prin vindecarea bolnavului puterea lui Dumnezeu, conform evangheliei videcării orbului din naştere, sau pentru sporirea în virtute, vezi vieţile unor sfinţi), dar care nu confirmă, nici ele, în vreun fel, doctrina homeopată.; reîntregirea laturii spirituale a omului (vindecarea sufletului) nu o pot înfăptui „vindecătorii”, ci doar harul dumnezeiesc, pe care omul îl poate primi, în acest scop, numai şi numai în Biserică.
Totodată, pretențiile homeopate privind „informarea” apei cu caracteristicile materiei dizolvate şi sucusionate contrazic teologia raţiunilor. A susţine că apa poate manifesta (în urma sucusionării) proprietăţi ale altor materii, în absenţa fizică a acestora, echivalează cu a afirma că raţiunile firii (de Dumnezeu enunţate) pot fi alterate prin acţiunea omului. Doar prin minune devine posibil ca o specie (apa, sau altceva) să manifeste proprietăţile altei specii. „Minunile” homeopate se fac, însă, la lucrarea unor păgâni sau eretici şi se comercializează în chip profitabil. Mai mult, remediile au, asupra oamenilor, după cum se va vedea, mai jos, efecte duhovniceşti străine de lucrarea benefică, dumnezeiască.
Chiar dacă unii homeopaţi nu asumă perspectiva vitalistă, sau ideea de informare prin sucusionare, practica lor este contrară ortodoxiei, homeopatia având o abordare operaţională tipică pentru magia simpatică. Magia simpatică este o formă de vrăjitorie bazată pe similaritatea între elemente cuprinse în actul magic efectuat şi evenimentul dorit a fi indus prin magie. Sir James George Frazer (1854–1941) antropolog scoţian, considerat părintele antropologiei culturale (ştiinţă care studiază concepţiile şi practicile diverselor populaţii de pe Glob) moderne vorbea despre o „lege a similarităţii” în cadrul dizertaţiei sale despre magia simpatică: Dacă analizăm principiile reflexive pe care se bazează magia, probabil că acestea se vor reduce la două: primul – ceea ce este similar produce similarul (vezi Frazer, The Golden Bough, 1922., III. Sympathetic Magic, § 1. The Principles of Magic, p. 1, disponibil la http://www.bartleby.com/196/6.html, accesat la 5.07.2011, trad. cit. O. Iftime).
Asemenea unor forme de magie simpatică tradiţională, homeopatia se bazează pe îndepărtarea unor fenomene (simptome) prin utilizarea unor mijloace mimetice (remediile, capabile să inducă simptome similare cu cele pe care le vindecă). Faptul a fost notat şi comentat, cu mult înaintea autorilor acestei cărţi, de către folcloristul român I-A Candrea (vezi Candrea, I.-A., Folclorul medical român comparat, partea a II-a, Medicina magică, Cap. I., Simbolismul în terapeutica populară, Similia similibus curantur, par. 171, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, reeditare Polirom, Bucureşti, 1999, pp. 303-304). Şi aici trebuie menţionat că autorii prezentului material au descoperit acest fapt ulterior elaborării propriilor observaţii privind homeopatia și magia simpatică, constatând, cu această ocazie că au ajuns, în mod independent, la unele și aceleași concluzii ca şi I-A Candrea. Homeopatia este, aşadar, o formă de magie simpatică. După modul de operare, homeopatia poate fi caracterizată şi ca o formă de magie populară, a cărei practicare nu presupune consacrarea rituală a practicantului şi nici măcar ca acesta să fie conştient de faptul că se ocupă cu vrăjitoria.
De asemenea, din studiul datelor pe care homeopaţii le-au colectat despre remedii se poate observa că materia dinamizată (remediile) stârneşte, în om, patimile, şi îl face vulnerabil la atacuri demonice directe, toate patimile (bolile spirituale) cunoscute Bisericii ajungând să fie legate de remedii. Reamintim, aici, faptul că reacţiile date de către „medicamentele homeopate” se petrec în absenţa vreunui element material propriu remediilor, pe seama căruia să poată fi puse. După cum s-a discutat, mai sus, ipotezele privind energii de natură materială şi/sau transferuri de informaţie care să intervină în interacţiunile homeopate suferă din lipsă de rigurozitate ştiinţifică şi logică.
Iată doar câteva exemple:
Probantul remediului Natrium muriaticum (obţinut din banala clorură de sodiu, sarea de bucătărie), respectiv pacientul căruia „i se potriveşte” remediul, este „deprimat, mai ales în bolile cronice, consolarea îi agravează starea. Iritabil, pasionat de amănunte. Stângaci, repezit. Vrea să fie singur pentru a plânge. Râde şi plânge” (vezi Materia medica (repertoar homeopat al remediilor) a lui Boericke, Natrium muriaticum, disponibil la http://www.homeoint.org/books/boericmm/n/nat-m.htm, accesat la 30.06.2011, trad. cit. O. Iftime. Pentru descrierea completă a remediilor pomenite aici, precum şi a multor altor remedii, vezi Materia medica a lui Boericke, disponibilă la http://homeoint.org/books/boericmm/index.htm, accesat la 13.03.2013, Materia Medica a lui Kent, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2363.html, accesat la 21.03.2013, Materia medica a lui Allen, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2364.html (accesat la 13.03.2013). Remediul Acidum nitricum se asociază cu teama de boală şi de moarte, egoism, suspiciune, nefericire, nemulţumire, pesimism, depresie, iritabilitate, persoana este ranchiunoasă, răzbunătoare, încăpăţânată, răuvoitoare, nu o mişcă scuzele altora, suferă de disperare cronică, sare din somn, înspăimântată, atunci când adoarme. Acestea sunt manifestări clare ale patimilor fricii şi trufiei, precum şi ale lucrării directe a demonilor. Se remarcă faptul că spaimele în somn apar şi în tabloul altor remedii homeopate. Remediul Alumina dă impulsul de a răni sau omorî, precum şi pulsiuni sinucigaşe. Există remedii asociate cu patima desfrânării (împreună cu alte probleme duhovniceşti): Ambra grisea (nimfomanie), Apis mellifica (manie sexuală, dar şi furie, teamă, vexare, precum şi opusul lor, apatia; spaime în somn), ş.a. Remediul Bromium (dar şi alte remedii) este asociat cu senzaţia că cineva se află în spatele persoanei şi că, dacă aceasta se întoarce, îl va vedea pe „acela”. Un alt simptom ciudat indus şi „tratabil” de către remedii este insomnia cu oră fixă (faptul că oamenii pot fi sâcâiţi de demoni, mereu la aceeaşi oră este cunoscut Bisericii). Tabloul „simptomelor” cel puţin ciudate asociate remediilor culminează cu accesele de furie însoţite de plâns, lătrat şi urlat (remediul Cantharis vesicatoria), amintind în mod izbitor de manifestările persoanelor chinuite de demoni. Un alt fapt ciudat este afectarea stării de conştienţă a pacienţilor trataţi cu remedii. La aceştia se pot sesiza: (…) alterarea percepţiei temporale, sărăcia limbajului, amnezia selectivă, lipsa conştiinţei de sine, caracterul holist al ameliorării şi dezvoltarea de boli acute, toate în răspuns la un tratament homeopat de succes (vezi Oberbaum M. și colab., 2005, The colour of the homeopathic improvement: The multidimensional nature of the response to homeopathic therapy, Homeopathy, 94, 196–199, trad. cit. O. Iftime). Alterarea capacităţii pacientului de observare a sinelui şi realităţii imediate este atribuită restaurării „rapide, blânde şi permanente”, de către remediu, a stării de sănătate (ceea ce constituie un ideal hahnemannian).
Tentaţia recursului la homeopatie, mai ales pentru bolnavii grav, este mare, dat fiind că nu suntem, cu toţii, decât oameni. A nu apela la astfel de practici, neştiinţifice, ci păgâne şi magice, chiar dacă suferinţa cuiva este mare şi tentaţia alinării amăgitoare pe care o pot oferi este pe măsură, atrage, însă, asupra bolnavului, conform învăţăturii Bisericii, mângâierea şi răsplata dumnezeiască.
Concluzii
Homeopatia nu este o ştiinţă, ci un sistem păgân, ale cărui practici sunt de tip magic. De fond, nimic nou- Biserica a avut de luptat dintotdeauna cu vrăjitoria. În formă, însă, terapiile complementare şi alternative de acest gen se aliniază la „noul” epocii actuale, amprentate de postmodernism şi new-age. Contestarea adevărului unic, de către primul curent, şi tendinţa de amestecare a ştiinţei cu religia şi a tuturor religiilor între ele, specifică pentru cel de al doilea, au conturat un fundal perfect, pentru descoperirea sau redescoperirea a diverse astfel de metode înşelătoare de vindecare.
Pentru argumentaţia pe larg, vezi O.Iftime, Al. Iftime, „Homeopatia, o abordare ştiinţifică şi spirituală”, Ed. Lucman, 2012, care întreprinde o analiză detaliată a pretenţiilor sistemului homeopat, pe baza a peste 600 de referinţe. Versiunea electronică a volumului este disponibilă pentru descărcare gratuită, din locaţia de mai jos:
https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=sites&srcid=ZGVmYXVsdGRvbWFpbnxvaWZ0aW1lfGd4OjM2Mjg3YjJlYjAzNTAxNjA
