Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine (loan 4: 34).
Iată, aceasta este iubirea! Iată, aici este învăţătura! Iată, aceasta este smerenia! Iată pilda cea mare! Aşa precum în pâinea curate se află toate substanţele necesare hranei trupului nostru, tot aşa fiecare cuvânt al Mântuitorului conţine tot ce este necesar pentru hrana sufletului nostru.
Dumnezeiasca unitate de natură între Tatăl şi Fiul se exprimă în dragostea Tatălui către Fiu, şi a Fiului către Tată. Căci cel care iubeşte se supune. Dacă vrei să cunoşti cât este de mare dragostea ta faţă de Dumnezeu, măsoară câtă ascultare faci faţă de cuvântul Lui şi vei afla exact.
Lipsa ascultării este semnul sigur al lipsei de iubire. Căci cel care iubeşte, face voia celui iubit. Fiul lui Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe Tatăl Lui, încât El socoteşte împlinirea voii Lui cea mai dulce hrană. Şi care este voia Tatălui? Ea este mântuirea omenirii. Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, flămânzea după împlinirea de către El a voii Tatălui Lui. Când mântuia un om, El Se simţea hrănit cu cea mai dulce hrană.
Oare vedem noi cât de înaltă este spiritualitatea Domnului nostru Hristos? Ucenicii I-au adus hrană cumpărată din cetate şi i-au zis: învăţătorule, mănâncă! Dar în clipa aceea El era concentrat la lucrarea Lui, mântuirea sufletelor omeneşti. El tocmai grăise cu femeia samariteană ce venise să scoată apă, şi care era gata să îmbrăţişeze credinţa mântuirii, mergând şi vestind-o şi concetăţenilor ei; toată cetatea Siharului deja se apropiase de împărăţia lui Dumnezeu; iar holdele erau gata pentru secerişul cel duhovnicesc.
Pentru Domnul Hristos această hrană era mai dulce decât orice hrană trupească şi decât toate bogăţiile şi dulceaţa lumii. Căci trupul este doar un car, o slugă, la ale cărui hăţuri trebuie să stea regele, adică sufletul. Atunci când regele îşi împlineşte datoria lui regală, adică răscumpărarea moştenitorilor lui din robia în care au căzut, sluga trebuie să stea deoparte şi să nu se amestece în trebile regelui. Regele este atât de concentrat asupra salvării moştenitorilor lui, încât această sarcină îi este lui şi hrană, şi băutură, şi răsplată, şi singura satisfacţie şi demnitate.
O, fraţilor, dacă am ştii noi cât de mult flămânzește chiar şi astăzi Stăpânul Hristos pentru mântuirea sufletelor noastre! Dacă am ştii cu adevărat, atunci I-am dărui Lui, ca nişte credincioşi, hrana pe care Şi-o doreşte cel mai mult.
Căci oare cine ne este nouă un oaspete mai scump, o rudă mai apropiată şi un prieten mai credincios decât El? Când primim oaspeţi pământești, chiar de rang foarte mic, şi rude, chiar neapropiate, şi prieteni, chiar făţarnici, noi ne străduim să îi primim cum ştim mai bine şi cu ce ştim că le place mai mult. De ce atunci nu-L primim astfel şi pe însuşi Domnul nostru, pregătindu-I singura mancare care îi place Lui?
Adică cu îmbrăţişarea mântuirii Lui, care Lui îi este cea mai plăcută hrană. De la oricare alta El îşi întoarce faţa.
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Cela Ce pururea flămânzești şi însetezi pentru mântuirea noastră, miluieşte-ne şi ne mântuiește pre noi ca un Bun şi Iubitor de oameni!
Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci. Amin.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
