Evanghelia din Duminica a 17-a după Rusalii (a Canaanencei) ne vestește că nu mai este multă vreme până la începutul Postului Mare. Înainte de Duminica Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14) care consemnează trecerea Bisericii într-o nouă ordine duhovnicească, aceea a Triodului, ordine care conține întreaga „poveste” a postirii noastre în așteptarea Învierii și a întâlnirii cu Hristos-Viața, Biserica noastră ne vorbește despre o altă întâlnire. Dintre o femeie simplă și Mântuitorul, o metaforă deosebit de interesantă a întâlnirii dintre Mesia și poporul Său ales.
Pasajul evanghelic citit în această Duminică este, de fapt, un schimb de replici între Hristos și o femeie care vine să-L roage să-i vindece fiica demonizată. Nimic deosebit până aici. Am mai întâlnit atâtea episoade în Noul Testament în care Hristos este chemat să săvârșească minuni. Ce frapează, însă, este reacția Mântuitorului, care în loc să facă îndată o minune, ca în atâtea alte dăţi, o ţine de vorbă, spunându-i două lucruri care ne pot mira, chiar scandaliza, la o citire superficială a Sfintelor Evanghelii: „Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale casei lui Israel” și „Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor…”. Ucenicii Lui, ei înşişi miraţi, pentru că niciodată nu-L văzuseră aşa aspru şi „nemilostiv”, L-au rugat să o ajute, iar minunea se întâmplă, în cele din urmă, prin credința și stăruința femeii.
Ne întrebăm, așadar, de ce a ales Hristos să folosească imaginea câinelui în acest context? Ce legătură avea acest animal cu suferința femeii și a fiicei acesteia? Aparent crude şi jignitoare, cuvintele Mântuitorului nu-și propun nicicum să coboare femeia canaaneancă la nivelul unui animal sau să o „dezumanizeze”, ci altul este sensul expresiei. Vă propunem să-l descoperiți și să-l înțelegeți în rândurile de mai jos!
Pentru a-i numi pe oamenii care nu doresc să primească mesajul Evangheliei, Mântuitorul folosește două metafore sau două imagini: cea a câinilor și cea a porcilor. Cunoașteți, cu siguranță, versetul din Sfânta Evanghelie după Matei: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Matei, 7, 6). De ce aceste două categorii de animale? Pentru că numitorul lor comun este alimentația dezgustătoare și modul lor de viață respingător. Sfântul Apostol Petru, bunăoară, îi aseamănă în cea de-a doua epistolă Sobornicească a sa: „Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2, 22).
Cu toate acestea, imaginea câinelui nu este una extrem de prezentă în paginile Noului Testement. O mai regăsim în parabola cu bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr, în care câinele apare într-o ipostază benefică, lingând bubele și rănile săracului și alinându-i, astfel, suferința. Haideți să înțelegem puțin contextul. În Noul Testament, „canaanenii” erau, de fapt, locuitorii din Canaan, vechiul nume al Palestinei, înainte ca poporul ales să primească acest teritoriu ca Țară a Făgăduinței (de la Canaan, fiul lui Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe). Locuitorii din această zonă erau – după cum se înțelege – descendenți ai vechilor canaaneni, care locuiau odinioară în Palestina, deci erau păgâni. Pentru acest motiv, din dispreț, evreii îi numeau „câini”. Ba chiar mai mult, canaaneenii erau unul dintre popoarele care în cartea Deuteronomului (cap. 7), trebuie condamnate la exterminare: „Și le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi” (Deut. 7, 2). Așadar, canaaneenii erau o populație păgână, disprețuită și care trebuia supusă de poporul ales.
De aici asocierea lor cu imaginea câinelui. În ebraică „keleb”, iar în greacă „kyon”, câinele nu se număra, așadar, printre animalele domestice ale israeliților. După legea mozaică, câinii erau considerați animale necurate, după cum citim la II Regi 16, 9, unde câinele este folosit cu sensul de răufăcător care trebuie alungat: „Pentru ce acest câine leşinat blesteamă pe domnul meu, rege?”. Câinii, fiind animale care consumă carne putredă și alte resturi, erau văzuți ca fiind animale asociate cu murdăria și impuritatea din punct de vedere alimentar. Conform legii evreiești din Vechiul Testament, animalele care mănâncă resturi și carne impură sunt ele însele considerate impure. Astfel, contactul cu un câine sau cu saliva lui ar putea fi văzut ca impur din punct de vedere ritual. De exemplu, în Cartea lui Tobit, un câine este asociat cu impuritatea și cu spiritele rele. În această poveste, câinele îl urmează pe Tobit și pe fiul său Tobie în călătoriile lor, dar este menționat ca fiind o prezență constantă a morții și a pericolului.
În opoziție cu toate aceste aspecte de mai sus, cunoscute foarte bine de către evreii rigoriști, răspunsul femeii canaanence, plin de smerenie și înțelepciune, îi uimește pe toți: „și câinii”, adică toate neamurile, inclusiv cei de alte credințe, trebuie să primească „firimiturile” – cuvântul Evangheliei, al veștii celei bune, care „cade” de la masă, adică pe care, de fapt, iudeii – „stăpânii”, nu-l ascultă.
Așadar, dacă ar fi să sintetizăm mesajul Evangheliei, ar trebui să reținem că Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc și că mântuirea nu ține cont de neam, rasă, graniță și… nici de culoarea pielii. Și păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu și beneficiarii darurilor Lui, dacă cred în El. Nu e nevoie să fii cetățean cu buletin și cu acte în regulă al Israelului pentru intrarea în Împărăţia Sa, întrucât pentru El nu există „copii şi câini”, ci numai copii. Toți suntem fii ai Săi, la urma urmei.
Părintele Vasile Gordon, cunoscutul profesor de Teologie, specializat în Omiletică și Catehetică, spunea că prin acest dialog cu femeia cananeancă, Hristos a vrut de fapt să-i mustre şi să-i smerească pe iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, care considerau că Mesia le aparţine în exclusivitate, iar ceilalţi, păgânii, sunt spurcaţi, ca nişte câini, cantitate neglijabilă, care trebuie supuşi unui tratament de marginalizare continuă. Iar prin aparenta ne-auzire a insistenţei Ucenicilor, Mântuitorul doreşte să le dea şi lor o lecţie, spre a nu cădea ei înşişi în capcana conaţionalilor înguşti.
Așadar, în loc de concluzie, un gând simplu – cum v-am obișnuit deja: Apropiindu-ne de Postul Mare, timp al desăvârșirii noastre duhovnicești, să facem în așa fel încât să nu ne prindă lăsatul secului fără a avea în casele noastre Sfânta Scriptură, spre a descoperi noi și noi sensuri ale acesteia – precum cele consemnate mai sus. Și apoi, odată cu începutul postului, să ne facem un program și să citim câteva pagini în fiecare zi. Bunăoară, dacă ne propunem să parcurgem toate capitolele Sfintelor Evanghelii constatăm că, lecturând câte două capitole pe zi, reușim până la finalul Postului Sfintelor Paști să parcurgem integral cele patru Evanghelii. „Scriptura, odată gustată de un popor, întreține în sufletul lui o sete continuu neastâmpărată de a cunoaște pe Domnul, de a se apropia de El prin cunoașterea Lui, prin cunoașterea voii Lui”, spunea atât de frumos Părintele Dumitru Stăniloae. O radiografie minunată a efortului nostru de a ne întâlni cu Hristos și de a-L cunoaște, descoperind lucrarea Sa pentru mântuirea noastră.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
