– Gheronda, nemulţumirea și durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?
– Oriunde te-ai afla, să vorbești deschis lui Hristos, Maicii Domnului, Îngerilor, Sfinţilor. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, știi intenţia mea. Ajută‑mă!”. Astfel, simplu și cu smerenie, să vorbești mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rostești rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește‑mă!”.
– Gheronda, mă rog cu mintea împrăștiată.
– Când te rogi, să te gândești cu cine vorbești. Vorbești cu Dumnezeu! Oare, mic lucru este acesta? Unei persoane importante cu câtă atenţie îi vorbește cineva! Ia aminte ca să nu spună vreo prostie, deși din când în când i se încurcă limba din pricina sfielii. Ei, dacă cineva ia aminte atât de mult când vorbește cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbește cu Dumnezeu? Vezi, chiar și un copil mic, atunci când merge să-i vorbească tatălui său sau vreunui vârstnic, merge cu sfială. Și dacă mai vrea să vorbească și învăţătorului său, de care se și teme puţin, atunci cu și mai multă sfială se apropie de el. Iar noi vorbim cu Însuși Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii și să nu ne dăm seama?
– Gheronda, înainte de a veni la mănăstire, consideram monahismul totuna cu rugăciunea. Acum însă rugăciunea mi se pare o corvoadă și o consider lucrarea cea mai grea și mai obositoare.
– Te pomenești că ești filosof! Îţi place să vorbești și nu obosești să conversezi cu oamenii. Cu Hristos însă, Care binevoiește să vorbească cu tine, îţi vine greu să vorbești și te obosește. Nu este, oare, acesta un lucru necuviincios? Este ca și cum ar spune cineva: „Oh, acum trebuie să merg să vorbesc cu împăratul. Nu am chef, dar ce să fac? Voi merge”. Hristos ne dă posibilitatea să vorbim continuu cu El prin rugăciune, iar noi să nu vrem? Este înfricoșător! Și mai ciudat este faptul că Hristos vrea să vorbim cu El ca să ne ajute, iar nouă ne vine greu.
– Gheronda, cad mereu în vorbire deșartă și apoi mă mâhnesc.
– Nu este mai bine să vorbești cu Hristos? Celui care vorbește cu Hristos niciodată nu-i pare rău. Desigur, vorbirea deșartă este patimă, dar dacă o pui în valoare duhovnicește, ea poate deveni pricină pentru rugăciune. Unora le vine greu să vorbească. Tu însă ai o putere înlăuntrul tău și un imbold de a vorbi. Dacă vei pune în valoare duhovnicește aceasta, ţi se va sfinţi sufletul. Străduiește-te să vorbești cu oamenii doar ceea ce este absolut necesar și să vorbești mereu cu Hristos. Când vei începe o convorbire smerită cu El, nu-ţi vei mai da seama ce se întâmplă în jurul tău; atât de mult vei fi atrasă și o așa nespusă dulceaţă vei simţi. Pe mine chiar și convorbirile duhovnicești mă obosesc, în timp ce în rugăciune simt multă odihnă.
Rugăciunea este împreună-vorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem cu mult mai fericiţi decât ei, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu El prin rugăciune.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos.
