„Porunca perșilor și îngrozirea ai surpat, Iacove, Și te-ai arătat Mucenic minunat, la trup ca o viță fiind tăiat”. Așa se încheie condacul Sfântului cinstit de Biserica noastră Ortodoxă la final de brumar. Pe 27 noiembrie îl prăznuim în cântări și-n rânduiala cuvenită pe Sfântul Iacob Persul, unul dintre Mucenicii lui Hristos care, deși inițial căzuse din dreapta credinți, fiind copleșit de darurile împăratului pe care îl slujea, a ajuns să fie înscris în ceata Mucenicilor.
Cu prilejul prăznuirii sale din acest an, ne-am gândit să vă spunem povestea lui și să vă amintim tuturor, sau să vă spunem celor care încă n-ați reușit să citiți despre viața și martiriul său cum, cu un curaj și o statornicie greu de egalat, Sfântul Iacob și-a dat viața pentru credință într-un mod rar întâlnit chiar în întreaga istorie a Bisericii noastre.
Convertirea unui Mucenic
Sfântul Iacob a fost un înalt funcționar la curtea regelui perşilor, pe vremea împăraţilor Arcadie (395-408) în Răsărit şi Onorie (395-423) în Apus. Făcând parte dintr-o familie cu strămoşi creştini, s-a căsătorit cu o femeie credincioasă şi vieţuia în bogăţie şi în cinste, ca toți ceilalți dregători, fiind foarte apreciat de către regele său. După ce regele a început să-i persecute pe creștini, Iacob a fost ispitit să ia și el parte la ritualurile mazdeene și astfel, petrecând multă vreme în preajma regelui, a uitat de Hristos și de obiceiurile creștinești.
Răsfoind paginile Sinaxarului, aflăm că, în momentul în care mama și soția lui au aflat că Sfântul a apostaziat, adică a renunțat la credința cea dreaptă întru Hristos, i-au scris o scrisoare în care l-au mustrat. „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios”, i-au spus, printre altele, cele două. Citind rândurile într-un moment de emoție profundă, Sfântul Iacob a început să se pocăiască pentru păcatul său și să se îndepărteze de păgânism. Rând pe rând, a început să lipsească de la ofrandele pe care le așeza înaintea zeilor alături de împărat, până într-o zi când s-a hotărât să-i mărturisească împăratului că s-a decis: Hristos este Cel pe Care vrea să-L urmeze până la sfârșitul zilelor. Iar sfârșitul avea să-i fie foarte aproape… Înfuriat, acesta i-a reproșat că nu așa se cuvine să răspundă la prietenia și încrederea pe care le-a învestit de atâta vreme și că, pentru o asemenea „trădare”, plata nu poate fi decât moartea.
Mai ales în lumea apuseană, Sfântul Iacob Persul este cunoscut în legătură cu un supranume – „Intercisus”. Cuvântul acesta derivă din termenul latin tradus în limba noastră prin „tăiat în bucăți”, și descrie, de fapt, modul rar întâlnit în care a primit martiriul: a fost tăiat pe rând în 28 de bucăți. I s-au tăiat mâinile și picioarele, dar a supraviețuit, fiind decapitat în cele din urmă. Cei dintre dumneavoastră care ați lecturat acatistul său, ați observat poate că termenul „tăiat” apare de cinci ori, iar spre deosebire de acatistele altor Sfinți, în cazul său martiriul începe să fie descris explicit chiar din condacul al doilea: „necruţând niciunul din mădularele trupului tău, ci pe toate le-au tăiat unul câte unul, chinuindu-te peste puterea firii omeneşti”.
Credința, mai mare decât orice chin
Astfel, chemând împăratul pe sfetnicii şi pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânşii cu ce chinuri să-l pedepsească pe Sfântul Iacob și au decis ca modul martirizării sale să fie un soi de „lecție” predată celor care, asistând la cruda manifestare, vor alege să trădeze credința păgână. Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mâinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nicio scăpare pentru că așa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mâinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia”. Iar Sfântul le-a răspuns curajos: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri”. Și astfel au început chinurile. I s-au tăiat toate încheieturile trupului său, ale mâinilor și ale picioarelor, până i-a mai rămas numai capul și trunchiul. Suferind chinuri cumplite, Sfântul Îl ruga pe Mântuitorul Hristos să-l întărească până la final, iar Sinaxarul ne spune că o putere dumnezeiască l-a acoperit, „făcându-l nepătimitor şi străin de durere”. Icosul al patrulea din Acatistul Sfântului descrie, rezumativ, dar cu un deosebit impact emoțional, cuvintele pe care Sfântul Iacob le-a rostit în timpul torturilor: „Bucură-te, că tăindu-ţi-se primul deget de la mâna dreaptă, ai zis: „Doamne, Dumnezeule cel mare întru tărie, Care cu degetul tău cel dumnezeiesc goneşti demonii, primeşte şi acest deget, care s-a tăiat pentru Tine”; Bucură-te, că tăindu-ţi-se al doilea deget, ai răbdat zicând: „Primeşte Doamne şi a doua ramură pe care a sădit-o dreapta Ta”, iar descrierea continuă – o veți descoperi dumneavoastră lecturându-l în ziua sau în ajunul zilei de 27 noiembrie.
Se spune că mult s-au ostenit slugile împăratului să-l chinuie pe Sfântul Iacob, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas. Și în tot acest timp, din trupul său ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos înflorit. În cele din urmă, văzând chinuitorii că Sfântul n-a murit, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap, nu înainte ca Sfântul Iacob să înalțe către Bunul Dumnezeu ultimele sale gânduri – o rugăciune dureros de profundă: „Nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne […]. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu”. Și spunând acestea, capul său a căzut la pământ, primind cununa muceniciei în cetatea Gundișapur din Persia (astăzi Dezful, în Iran).
După ce s-a înnoptat, câțiva credincioși mai vrednici au adunat părțile trupului său și le-au îngropat cu cinste. Când regele Yezdegherd a aflat acest lucru, cuprins de ură, a poruncit ca acestea să fie arse și împrăștiate, însă pe ascuns, creștinii le-au luat și, mergând pe jos aproape 40 de zile, le-au dus la Ierusalim, în mănăstirea ibericilor (la Cetatea sau „Turnul lui David”). Sfântului Nicolae Velimirovici consemnează în „Proloagele de la Ohrida” că cinstitul cap al Sfântului Iacov a fost dus la Roma, iar altă parte a Sfintelor lui Moaște au ajuns în Portugalia. În 1697, o parte din Moaștele Sfântului Iacob Persul au fost aduse în țara noastră, la Mănăstirea Dragomirna, unde se află și astăzi.
În loc de încheiere, un singur gând: a trecut vremea persecuțiilor iar astăzi, Hristos nu ne cere să murim ca El sau ca martirii trecuți de multă vreme în calendar. Ne cere, din contra: să trăim ca El și să viețuim după poruncile și pildele pline de înțeles duhovnicesc, cuprinse în Sfintele Evanghelii. Să urmăm, deci, pilda tuturor Mucenicilor și să mărturisim, prin viața noastră, că suntem ucenici ai Domnului Iisus Hristos într-o lume care se secularizează tot mai mult, în fiecare zi. Ține de noi să ne întâlnim în Rai cu ei!
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
