Cutremurătoarea mărturisire a unui fost narcoman,
care L-a aflat pe Hristos după 18 ani de dependență de heroină
„Rătăcit-am, Dumnezeul meu, foarte departe de Tine, Sprijinitorul meu,
și am devenit un pământ neroditor”
Fericitul Augustin.
Am fost narcoman 18 ani, din care 15 drogat, dependent de heroină. Voi încerca să spun câteva lucruri despre această dureroasă experiență a mea care m-a stigmatizat, secătuindu-mi mintea și distrugându-mi sufletul și trupul. Să mi se ierte eventuala descriere vulgară sau cruzimea cuvintelor folosite în această istorisire, dar heroina și toate cele legate de ea nu este lumea frumoasă, plăsmuită îngerește.
Așadar, voi povesti pe scurt, căci sunt foarte multe de spus.Am avut o viață plină de peripeții și de aventuri, trăind stări fictive și ciudate pentru o logică sănătoasă. Și aceasta o spun din punctul de vedere al experiențelor pe care le-am dobândit, aflat fiind departe de calea și de Harul lui Dumnezeu. Mulți ani, trăind în păcat, am avut legături cu tot felul de oameni, buni și haimanale. Am trăit pe trotuare, am întâlnit golani, oportuniști, borfași, profitori, narcomani, travestiți, proxeneți, nebuni, anarhiști. M-am travestit în tot felul de femei. De multe ori am ajuns la limită – uneori am și depășit-o – și m-am aflat înaintea morții… Eram un om foarte pătimaș, nesătul, înclinat la multe, voiam să le trăiesc pe toate în viața mea. De mic m-am îndeletnicit cu vrăjitorii și tot felul de farmece, cu femei, băuturi, distracții nocturne, hașiș și LSD la început, toate acestea amestecate cu înclinații ciudate și propriul sistem de valori. Fiind un tip nesupus, nu suportam nici un fel de frâu, și credeam că toată lumea este la picioarele mele, lucru ce mi-a umflat nespus de primejdios egoismul.
Însă a venit ceasul în care Domnul (fără să pot bănui atunci) mi-a dat o palmă puternică și, ca să mă smerească, a îngăduit să mă încurc foarte rău, să-mi pierd controlul și demnitatea, dar odată cu ele și egoismul meu cel trufaș. Prin ce am trecut în 15 ani nu vă puteți închipui. Nu pot descrie cu ce fel de tipi incredibili m-am încurcat, în ce locuri mă aflam, tremurând de agonia așteptării, sau în ce locuri mizerabile mă băgam datorită stării paranoice în care mă aflam din pricina lipsei posibilității de a face injecția. I-am spus unui prieten de-al meu mai demult: „Și în vis de ai vedea unele momente din viața mea, ai muri de infarct”. Iar aceasta nu este exagerare. Sunt înfricoșătoare cele prin care am trecut, martiriu, coșmar adevărat. Numai nefericiții care pătimesc cele asemenea le pot înțelege. Am cunoscut toată mizeria străzii și m-am alipit de ea, devenind victima patimilor mele și distrugând atât legăturile cu oamenii care mă iubeau, cât și pe mine însumi.
Despre familia mea ce să spun? Morți de vii, părinții mei, abia își mai târau picioarele de mâhnire, urmărindu-mă pe mine, nebunul, cum mă apropiam de moarte. M-au prins de câteva ori cu seringa în mână, nebun și posedat de sindromul de a-mi înțepa tot trupul meu, mâini, picioare, gât, organele genitale, pentru a afla o venă în care să arunc otrava, ca să-mi potolesc patima. Mă ușuram puțin pentru câteva ceasuri, dar apoi aceleași lucruri le luam de la început. Nu există un lucru mai rău decât ați vedea copilul că moare și să nu poți reacționa. Mai mult de zece ori am pătimit over-dose (supradozaj), ceea ce era echivalent cu moartea. Groază, groază de neînchipuit! Pierdusem și mulți prieteni din cauza dozei exagerate pe care o luam. Au dispărut rapid în câteva clipe și am rămas singur cu seringa mereu înfiptă în braț, cu o insuportabilă durere, groază și cu vise neîmplinite.
Atunci, în acea stare de epuizare, după o serie de reveniri din comele pricinuite de supradozaj, de accidentele de mașină, de motocicletă, într-o perioadă foarte grea a vieții mele, Domnul Și-a arătat nevăzuta Sa milă și m-a tras, aruncând cârligul dragostei Lui. Îmi aduc aminte că atunci mă aflam într-o stare nenorocită, ghemuit în toaleta unei stații interurbane și înnebunit și plin de sânge încercam să aflu o venă unde să-mi arunc doza de „otravă” pentru a putea sta puțin pe picioare. Tremuram din pricina lipsei de drog în organism, eram transpirat și speriat și mi-am făcut nevoile pe mine din pricina diareii nestăvilite. Eram într-o stare ca în filmele de groază. Atunci, nu știu cum, am simțit mai mult decât oricare altă dată în ce stare jalnică am ajuns, cât de jos am căzut, și m-a cuprins o stare de umilință. Am început să plâng cu lacrimi fierbinți și cu suspine pentru halul în care ajunsesem. Pe atunci nu aveam nici o legătură cu Dumnezeu, căci Îl exilasem din viața mea, și, firește, nici la Biserica Lui nu mergeam. Dar cum în mizeria și în deznădejdea în care mă aflam s-a făcut un declic în inima mea și L-am chemat, deși nu credeam în El și nu-L înțelegeam? Și atunci I-am spus plângând: „Dumnezeul meu, spun unii că exiști. Dacă exiști și ești bun, de mine de ce nu-ți este milă? De ce mă lași să trăiesc așa în mocirlă? De ce nu mă iei? Ce să fac aici? Ce tiranie și surghiun greu este acesta pe care-l sufăr aici pe pământ? Prin ce groază trec de atâția ani, în fiecare zi, Dumnezeul meu! Ajută-mă, Maica Domnului!”.
Acesta a fost! Aceasta a vrut Dumnezeu de la mine, să-L chem, să-I deschid ușa, să-I cer ajutorul. Ce bine ar fi fost de aș fi știut asta mai devreme eu, nenorocitul. Dar se pare că trebuia mai întâi să mă umilesc, să mă smeresc, să se zdrobească trufia mea, ca apoi să întâmple aceasta, căci altfel nu s-ar fi săvârșit asta cu mine. Eram foarte predispus, foarte instabil, foarte bolnav, foarte dependent, heroina îmi îmbibase tot trupul până în măduva oaselor și-mi blocase mintea atât de mult, încât nu am putut s-o deblochez sub nici un chip. Nu mă mai puteau ajuta nici oamenii, nici centrele de dezintoxicare, nimic, nici măcar nu am făcut osteneala să mă adresez lor. Încercasem de multe ori să mă eliberez, dar iarăși cădeam. Este înfricoșător! Nimeni nu poate înțelege aceasta, dacă nu este încurcat grav cu heroina. Este cea mai rea patimă care poate exista în om, cel mai puternic demon, iadul cu adevărat.
Și totuși Domnul era acolo cu mine și 15 ani întregi m-a așteptat cu răbdare, deși L-am amărât atât de mult cu păcatele, cu neorânduielile mele, și a început să-mi pună înainte planul mântuirii mele. Deoarece nu ne ajunge timpul, voi menționa puține lucruri. Așadar, cum a reușit Dumnezeu, cum a rânduit lucrurile, cum mi-a aruncat cârligul Său și l-am mușcat, m-a înțepat și „am înnebunit”. Eu care credeam că le cunosc pe toate în viață, L-am cunoscut pe neașteptate și dintr-odată pe Cel pe Care Îl disprețuiam cu desăvârșire, pe adevăratul Dumnezeu, pe Dumnezeul dragostei și al îndurărilor, precum și pe Maica Sa. L-am cunoscut pe Cel pe Care dintru început trebuia să-L caut și să-L aflu și de Care să mă țin, iar nu să cad cu mutra în mocirla păcatului. Așadar, în cele din urmă, când eram epuizat și aproape pierdut în mizeria drogurilor, mă ia de mână, mă trage din mocirlă și-mi rânduiește situații, pe care chiar și acum mi se par de necrezut. Cunoscând ce am trăit în trecut, nu-mi vine să cred ceea ce se întâmplă astăzi. Numai Dumnezeu poate face așa ceva. Nu știu ce a găsit la mine de mi-a îngăduit să mă nevoiesc pentru adevărata pocăință, pentru care Îi sunt recunoscător și voi slavoslovi veșnic Numele cel sfânt al Său, care de atâtea ori m-a izbăvit, răpindu-mi sufletul din gura balaurului din adânc.
Acum, când mă simt mai bine ca oricând altă dată, privesc în urmă și mă gândesc cât de schimbătoare a fost viața mea, plină de nebunii și de situații extreme. A îngăduit Dumnezeu, pentru motivele pe care numai El le știe, ca atâția ani cât m-am aflat departe de El să caut ca un obsedat fericirea în lucruri; să-mi cheltuiesc viața, căutând experiențe și plăceri mincinoase, iar la sfârșit, în loc să aflu fericirea, m-am îmbolnăvit. Și m-am îmbolnăvit grav, înfricoșător, târând cu mine cea mai rea dependență. Domnul m-a tras și, după ce mi-a închis ușor rănile deschise și mi le-a vindecat, mi-a dat să gust și plăcerile celeilalte părți, celei duhovnicești. Altă taină și aceasta. Nu numai să mă facă bine, să mă scoată din coșmar, ci să mă și cheme lângă El într-un chip minunat, tainic, necunoscut mie, iar ceea ce este mai însemnat, să nu-L pot refuza. Domnul, Preadulcele Iisus este marele Tămăduitor, Care, pentru mijlocirile Preasfintei Maicii Sale și ale Sfinților Săi, prin lucrarea Tainelor Bisericii Sale și prin nevoința zilnică pentru pocăință și smerenie, înnoiește și strălucește sufletul care se nevoiește să păzească poruncile Sale.
O, cât de dulce este Iisus, Mântuitorul nostru, cât de trezvitor și totodată îmbătător arde inimile oamenilor! Cum reface noblețea sufletului într-un chip atât de frumos. Aceasta este Ortodoxia noastră, Adevărul care ni s-a predat, mărgăritarul cel prețios, care înnoiește și împodobește sufletul care se tânguiește pentru despărțirea de Mirele cel preadulce, de frumusețea cea dintâi, prin marea Taină a Pocăinței și a zdrobirii inimii păcătoase. Așa și eu, nu știu ce să spun. Stau în picioare, la înălțime, și privesc cele două laturi ale vieții mele, alegând și expunând experiențele mele și întrebându-mă de ce s-au întâmplat acestea în viața mea. Uneori, pe ecranul cugetării mele, trece și se rostogolește viața mea ca într-un film, văzând cum era ea înainte de cunoștința mea cu Slobozitorul meu. Văzând cum se derulează scenele de atâția ani și se răscolește trecutul, un nod de emoție mi se pune în gât. Cu multă uimire observ și meditez că nu este cu putință ca eu să fiu protagonistul acestui film.
În încheiere, îngăduiți-mi să vă rog ceva. Rugați-vă Domnului Celui milostiv și dulcii noastre Maici pentru acești tineri. Nu vă puteți închipui ce durere ascund înlăuntrul lor, în ciuda durității vieții lor. Străduțele înguste și întunecoase care au fost și sunt umblate de aceste suflete nenorocite, care-și reciclau și învârteau patima lor, au multe de povestit. Nimeni din cei care s-au izbăvit de această patimă, nu mai vrea să-și aducă aminte de ele. A fost și este cumplită noaptea anilor de dependență.
Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac! Amin.
