În mijlocul curentelor potrivnice, familia de astăzi e ca o bărcuță de hârtie pe valurile mâloase ale unui râu ieșit din matcă. Maica Nina, cu dexteritatea ei duhovnicească, vine să ne arate din nou cum să facem din bărcuță, avion. Căci nu amestecându-ne cu cele ale lumii vom răzbi, ci zburând pe deasupra noroaielor ei – drept țintă având cerul, și drept aripi, dragostea și… dragostea. (A.S.)

 – Maică Nina, în ziua de azi mulți bărbaţi se întreabă cum să lupte cu manifestările curentului feminist în cadrul familiei: îşi pot „forma” soţia sau e bine să fie aplicate metode mai „milităreşti”?

– Dacă ne uităm la familiile de astăzi, observăm că foarte puţine pot fi considerate familii fericite. O mare parte se destramă prin divorț, iar în altele, chiar dacă nu se ajunge până la divorţ, soții trăiesc permanent într-o stare de pre-divorţ.

Una din marile probleme cu care se confruntă familiile astăzi este atitudinea autoritară. Ce se întâmplă? Sub influenţa curentului feminist, multe soţii ajung să fie foarte autoritare, uneori chiar agresive. La rândul lor, majoritatea bărbaţilor, văzându-se puși într-o astfel de situaţie, devin aspri și rigizi. Astfel, cei doi soţi încep să dea vina unul pe altul, să ridice vocile, să se ameninţe, creându-se un cerc vicios din care niciunul nu mai poate ieşi. Bărbaţii vin la mine şi mă întreabă: „Ce să fac? E vreo ieşire din situaţia asta? Cum să-mi «formez» soţia? Eu îi zic un cuvânt, şi ea-mi întoarce trei! Aș vrea o schimbare în familia mea… Ce să fac?”. Ca psiholog, primesc foarte des astfel de întrebări legate de atitudinea autoritară în familie, problemă care dă naştere la multă suferinţă în rândul familiilor de azi. Cu durere văd mulţi bărbaţi care vin la consiliere luptându-se să-şi păstreze familia, principala lor problemă fiind „soţia-dictator”.

Și atunci ajungem să ne întrebăm: oare familia a fost dintotdeauna în starea asta? Cum s-a ajuns aici? Unde s-a greşit? Care e cauza care a dus la situația dezastruoasă a familiei contemporane?

Legile fizice şi legile duhovniceşti

Am găsit răspunsul la Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea lui despre viaţa de familie. Aici, Cuviosul ne spune că există de la Dumnezeu două tipuri de legi: cele fizice şi cele duhovniceşti. Dacă, de exemplu, arunci o pietricică în aer, ea va cădea, conform legilor fizicii, chiar dacă tu le ignori. La fel și legile duhovniceşti – și ele există şi funcţionează, chiar dacă nu vrem să le luăm în seamă. Şi cu cât le ignorăm mai mult, cu atât ne lovesc mai dureros. Aşadar, ce legi duhovniceşti încalcă soţii de primesc lovituri atât de puternice?

Dacă cercetăm Sfânta Scriptură, observăm că la Facere se arată următoarele: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el»” Facere 2:18. Aşadar, dintru început femeia a fost concepută de Ziditor ca ajutor al bărbatului. Iar în Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul” 1 Corinteni 11:3. Acestea sunt legi duhovniceşti, şi în ele se află răspunsul la întrebarea cui îi revine rolul de cap în familie. Capul familiei trebuie să fie bărbatul. Dar femeia? Femeia trebuie să-i fie ajutor.

De aceea, femeile ar trebui să fie atente la influenţele curentului de emancipare asupra purtării lor. Nu-i greșit ca femeia să-și dorească să treacă prin viaţă cu „capul sus”, cu demnitate. Totuşi, acest lucru nu ar trebui să o îndepărteze de la menirea ei naturală de ajutor al bărbatului, făcând-o să-şi dorească să devină cap al familiei sau, cel puţin, pe poziţii egale de cap al familiei, fără a avea datele firești pentru asumarea acestei poziţii. Astfel, Dumnezeu l-a creat pe bărbat să fie cap al familiei, înzestrându-l cu logică, perspicacitate şi înţelepciune. Bărbatul are sânge rece, are capacitatea de-a lua decizii fără implicare emoţională şi este înzestrat cu o voinţă de fier. El dispune de tot ce-i trebuie pentru a analiza o situaţie cu calm şi pentru a lua decizia cea mai bună. Pe de altă parte, femeia are o natură sensibilă şi delicată. Fiind menită să aducă căldură în căminul familial, să fie mamă şi soţie, Dumnezeu a înzestrat-o cu o inimă plină de dragoste, cu capacitatea de-a iubi şi de-a intui lucruri pe care bărbatul nu le percepe. Astfel, vedem cât de armonios a creat Dumnezeu bărbatul şi femeia ca să fie fericiţi în viaţa de familie: soţul să fie capul familiei, iar soţia – un bun ajutor.

„Acolo unde e dragoste nu e frică…”

Statistic, până la Revoluţia bolșevică din 1917, la o sută de căsătorii se înregistrau doar două divorţuri. Motivul? Copiii erau educaţi pentru viaţa de familie. În acele vremuri, băieţeii erau pregătiţi să devină capi de familie, fiind încurajaţi, când făceau ceva bun: „Ai făcut bine, aşa face un viitor cap de familie!”, sau mustraţi, dacă făceau ceva rău: „Oare aşa ar proceda un viitor soţ? În nici un caz!”. Părinţii ştiau să-i însufle băiatului lor un comportament responsabil, de care avea nevoie în viitoarea sa calitate de cap al familiei. La fel, şi fata era educată de părinţi să devină o bună mamă şi soţie, dar şi o bună gospodină. Astfel de copii creşteau având conştiinţa rolului sănătos, nedistorsionat, al fiecărui membru în familie. Așa se face că, în majoritatea lor, căsătoriile erau armonioase.

Astăzi însă totul este cu susul în jos: soţiile se urcă imediat pe un piedestal, asumându-şi rolul de conducător, fără să realizeze că în felul ăsta, în primul rând, îşi fac singure rău. Având o natură emotivă, sensibilă, femeile ajung treptat la o stare de nervozitate, de nemulţumire şi de asuprire continuă a celor din jur, învinuindu-şi neîncetat soţii pentru mersul lucrurilor în familie.

Adesea, bărbatul asistă tăcut la astfel de scene, sperând că sunt trecătoare – dar, pe măsură ce situaţia se agravează, el fie se dă la o parte, fie pune piciorul în prag şi „dă milităria jos din pod”. Deunăzi a venit la mine un domn care m-a întrebat cum s-ar fi cuvenit să procedeze. Mi-a spus că este creştin şi soţia sa, de asemenea, creştină. Când soţia a preluat activ rolul de cap al familiei, el nu a suportat şi a decis să procedeze exact cum e scris în Biblie: „Femeia să se teamă de bărbat”. Şi a aplicat milităria! Drept răspuns, soţia l-a părăsit. Iar el m-a întrebat nedumerit: „De ce m-a părăsit? Doar eu am făcut ce era scris în Biblie!”.

Răspunsul este că acest bărbat a înţeles textul biblic după voia lui. Acestor bărbaţi le-aş aminti cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Acolo unde este dragoste nu este frică, iar dragostea desăvârşită alungă afară frica”. Pentru că frica înseamnă chin, durere, suferinţă. Cel ce se teme nu poate avea dragoste. Este adevărat că Sfântul Apostol Pavel spune ca „femeia să se teamă de bărbat”, dar oare intră aceasta în contradicţie cu Sfântul Ioan Gură de Aur? Nu! Apostolul vrea să spună că atât de mult ar trebui o soţie să-şi iubească şi să-şi aprecieze soţul, încât să se teamă să nu-l întristeze cu ceva. Adică să aibă o dragoste atât de puternică, încât să-şi dorească să nu-l mâhnească. Deci nu din frică, ci din dragoste să se teamă.

Cap al familiei sau despot?

Dar pentru aceasta trebuie ca bărbaţii să ia aminte la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” Efeseni 5:33. Aşadar, mai întâi bărbatul să-şi iubească soţia „ca pe sine însuşi”, şi abia apoi să se gândească la faptul că femeia ar trebui să se teamă de bărbat. Când eram studentă, un profesor de la Facultatea de Psihologie ne-a explicat versetul acesta, subliniind că viaţa de familie este un compromis. El ne-a spus că trebuie să fim conştienţi în primul rând că nu există om perfect. Fiecare dintre noi avem neajunsuri, dar închidem ochii la ele pentru că ne iubim pe noi înşine şi ne iertăm. Or, dacă-ţi vei iubi soţia ca pe tine însuţi, atunci îi vei ierta toate, aşa cum te ierţi şi pe tine. Drept urmare, poţi să fii sigur că se va aşterne pacea în familia ta.

Bărbaţii ar trebui să înţeleagă diferenţa dintre a fi un adevărat cap al familiei şi a te transforma într-un despot faţă de familia ta. Un adevărat cap al familiei este persoana care îşi asumă responsabilitatea pentru toate şi care, în caz de nereuşită, se acuză pe sine că nu a făcut tot ce trebuia pentru a lua deciziile cele mai bune. Despotul este cu totul altceva: nu se consideră responsabil de nimic, în schimb toţi cei din jur sunt vinovaţi. Din nefericire, în multe familii bărbatul se poartă ca un despot, considerându-şi soţia nu un ajutor, ci o roabă. Le-aş spune acestor bărbaţi că Dumnezeu vrea de la ei să fie cap ai familiei din dragoste, iar nu din frica pe care o trezesc membrilor familiei faţă de ei. Şi tot aceşti bărbaţi ar trebui să se gândească mai mult dacă nu cumva starea de irascibilitate a soţiei nu vine cumva din comportamentul lor autoritar. Desigur, şi doamnele trebuie să ştie că bărbaţii pot deveni tirani atunci când simt că soţiile lor nu se mai lasă conduse.

„V-aţi arătat unul altuia că vă iubiţi?”

Care ar fi ieşirea din situaţia grea despre care vorbeam la început? Să-şi amintească amândoi soţii că Dumnezeu este dragoste. Atunci când soţul sau soţia încep să dea vina unul pe altul pentru situaţia tensionată din familie, i-aş întreba: „În ultimele luni, săptămâni, zile, în ce mod concret v-aţi arătat unul altuia că vă iubiţi?”. Mai ales femeile, fiind foarte sensibile, au nevoie de dovezi concrete ale dragostei. Asta nu trebuie să uite soţii.

De multe ori bărbatul are impresia că manifestarea dragostei lui faţă de soţie constă în însuşi faptul că s-a căsătorit cu ea, şi asta e suficient. Dar el uită că femeia are nevoie zi de zi de dragoste, aşa cum floarea are nevoie zilnic să fie udată – numai atunci va creşte, va înflori şi va rodi. Doar aşa soţia va fi convinsă că soţul ei o doreşte şi-şi va păstra feminitatea şi sensibilitatea pe care le avea înainte de-a se căsători.

Dacă nu se va simţi protejată de soţ ca de un zid de piatră, se va transforma ea însăşi într-o piatră, şi atunci căminul lor va fi rece ca piatra. Faceţi tot posibilul ca soţiile voastre să nu se împietrească! Aici răspundem şi la întrebarea de la început, cum să-ţi «formezi» soţia: o formezi formându-te pe tine însuţi. Formarea ei ca soţie trece prin filtrul dragostei tale.

În familie trebuie multă rugăciune ca să fie dragoste şi pace. Am observat că familiile împlinite – nu desăvârșite, ci împlinite – sunt în special cele care au acelaşi duhovnic pentru întreaga familie, astfel „colțurile” fiind mai uşor de netezit. Noi percepem lucrurile în felul nostru propriu, care de multe ori este eronat, şi numai privirea înţeleaptă a unui duhovnic poate să remedieze problemele care apar şi să aducă din nou pacea în familie.

Să nu uitaţi că vieţuirea în familie implică greutăţi: cununa pusă pe capul mirilor la nuntă simbolizează nu numai curăţia, dragostea şi unirea în faţa lui Dumnezeu, dar şi mucenicia. Este cununa Mucenicilor.

 Din seria de emisiuni radio

„Psihologia relaţiilor conjugale”

 Traducere de Lucia Popa

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 90/Iulie 2016