Mântuitorul Hristos ajunge din nou la Sfintele Patimi! Păcatele noastre Îi vor așeza iarăși cununi de spini pe cinstitu-i creștet; nechibzuința oamenilor Îl va amărî mai mult decât oțetul și fierea; nepăsarea și îngâmfarea lumii Îl vor despuia de haine, lăsându-L gol și înfrigurat; veninul din noi Îi va vărsa sângele; orbirea duhovnicească și reaua credință a lumii Îl vor țintui pe Cruce. Ne întristăm, ba chiar plângem retrăind cu Domnul toate aceste înfricoșate fapte. Însă, oricât ar părea de paradoxal, parcurgând zbuciumatele zile ale Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru, undeva acolo în ființa noastră ar trebui să ne și bucurăm. Să plângem moartea Domnului, dar să ne veselim duhovnicește, căci moartea Răscumpărătorului poartă în ea nemurirea noastră.
Dar până a primi mântuitoarea veste, până a spinteca bezna nopții păcatului cu vestea luminată a biruinței morții prin moartea și Învierea Domnului, mai avem în față câteva ceasuri în care încerca-vom a ne alătura discret alaiului ce-L însoțea pe Hristos pe drumul Crucii. Deși ne este greu, încercăm să-L privim pe Hristos, purtându-și imensa Crucea asumată cu nețărmurită iubire pentru umanitate. Observăm că aproape nimic nu s-a schimbat: Domnul e la fel de senin și motivat în a-și purta altarul de jertfă. Hotărât și plin de iubire înaintează spre locul supliciului, tânguit de preaiubita Sa Maică cu înecate sughițuri, cu fața-i de lacrimi plină. Lângă ea s-au mai alăturat doar câțiva din cei ce nu de mult Îi erau aproape Domnului, îl urmau și apreciau. Simțim în pieptu-I aceeași inimă plină de iubire și primitoare în care sunt cuprinși toți cei creați după chipul Său; ochii Săi, deși acum însângerați de durere iradiază aceeași dumnezeiască lumină, căutând prin cotloanele istoriei să regăsească pe omul cel rătăcit și încurcat prin multe ispite și „preocupări mondene”. El Hristos, Domnul istoriei întregii umanități, pășește cu iubire, cu nepământeană dragoste, ca să deschidă nouă calea către o altă istorie, cea a lui Dumnezeu: Veșnicia.
Vasăzică Hristos este Unul și Același. Nimic nu s-a schimbat la El: aceeași iubire, aceeași dăruire, mereu aceeași Jertfă! Dar să privim și la noi, ce s-a întâmplat cu noi? Până acum fiecare din noi a sărbătorit de mai multe ori Sfintele Paști: unii de 10 ori, alții, de 20, 50, 70 de ori, trăind mai mult sau mai puțin drama Marelui Răstignit. Ce s-a întâmplat în tot acest timp cu noi? Cu ce am rămas din toate cele ce am învățat de la iubirea răstignită a lui Hristos? Dacă El este Unul și Același în fiecare an, noi suntem la fel? Ne-am păstrat noi haina curată primită la Sfântul Botez? Din păcate, nu! Știind fragila noastră consecvență și slăbiciunea firii omenești, Domnul a rânduit Sfânta Taină a Spovedaniei, care primenește iar și iar veșmântul luminos al Botezului. De câte ori am primit această nemeritată șansă, oare am folosit-o cum trebuie? După Taina Spovedaniei și Împărtășaniei am luptat să ne păstrăm bucuria reîntâlnirii cu Domnul, care prin mâna preotului ne-a primit spovedania și ne-a așteptat ca oarecând tatăl pe rătăcitul său fiu? Ne-am străduit ca fiecare Post al Paștilor să devină o treaptă către Cer, în care să iubim mai mult, să iertăm mai adevărat, să fim mai milostivi? Ce bine ar fi ca răspunsurile prezentelor întrebări să fie convingătoare.
Cugetând cu sinceritate la toate acestea, ne dăm seama că dulcele nostru Mântuitor este Unul și Același în dragostea față de noi, în smerenie și îndelungă-răbdare, iar noi suntem aceiași în iubire de cele lumești, în vanitate și răutate, în neînfrânare și infatuare. Domnul Hristos se arată a fi mereu disponibil în a-Și da viața pentru noi și a noastră mântuire, iar noi suntem stăpâniți de aceeași nesăbuită dorință de plăceri deșarte și stricăcioase cu inimi ce întârzie a înțelege că Iisus moare pentru noi, pentru ne învia încă din zbuciumata existență pământeană la o viață curată și plină de iubire. Dumnezeu-Omul, Răstignitul pentru noi, își dă viața, țintuit pe Cruce și al Lui sfânt sânge, prelingându-se pe Lemnul de viață dătător, stropește istoria neamului omenesc și a noastră viață cu a Sa iubire fără margini.
Petrecem câteva clipe lângă Crucea lui Iisus, tânguindu-ne pentru cele ce am greșit; sta-vom împietriți de durere lângă Sfântul Său Epitaf, încercând a-i fi aproape preaîndureratei Sale Maici, care cu inimă zdrobită își va coborî pe Iubitul său Fiu în adâncurile pământului. Este bine să găsim răgaz pentru aceasta, deși pregătirile pentru luminatul praznic ne copleșesc de cele mai multe ori zilele premergătoarele Sfintelor Paști. Este bine, zic, pentru că numai așa ne vom reaprinde în inimi focul credinței, al dragostei și recunoștinței pentru al nostru Izbăvitor. Fără a trăi pe cât ne este cu putință astfel de clipe ne vom agonisi o sărbătoare pascală searbădă, fără bucurie lăuntrică oricât de veseli și exuberanți ne-am manifesta.
Bucuria sfântă şi mare a Învierii Domnului o vom simţi în primul rând dacă vom încerca să-L însoţim pe Mântuitorul lumii pe drumul Golgotei, fiindu-I aproape în clipele cele înfricoşătoare ale Sfintelor Sale Patimi și, apoi, priveghind lângă mormântul de viață dătător fi-vom răsplătiți ca martori la minunea minunilor: întunericul se va transforma în lumină, tristețea, în bucurie, spaima, în curaj, disperarea, în necurmată nădejde.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
