Iată ce înseamnă boala! Toată lumea a devenit Biserică a lui Dumnezeu
Pagini din jurnalul unui levit
Medicul a dat din cap dezaprobator.
– Părinte Atanasie, este logic să ieși afară, în ger și furtună, în vreme ce știi că ai niște plămâni atât de sensibili?
Toți se neliniștesc pentru mine. Spuneau că moartea spânzura deasupra capului meu, însă Hristos a alungat-o și mi-a zâmbit…
Când preotul este bine și nu înfruntă încercări și mâhniri, oamenii satului nu numai că nu-i acordă respect, ci chiar îl ironizează, îi aruncă cuvinte necuviincioase, cântă în fața lui cântece lipsite de bună-cuviință… Dar când se îmbolnăvește – ce contradicție! – sunt gata și sufletul să și-l dea pentru a-l ajuta…
Într-adevăr, rusul se simte părăsit de toți și numai pe preot îl mai consideră ca „părintele” lui. Părinte adeseori nevrednic, însă familiar și nedespărțit… La fel s-a întâmplat și cu mine. Câtă vreme eram sănătos, suportam adeseori ironiile și necuviințele lor. Dar de îndată ce m-am îmbolnăvit grav, au început să plângă, să se roage pentru mine și să-mi sărute mâinile.
Acum pentru mine toată lumea a devenit Biserică a lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă boala! Pe masă au căzut razele soarelui. Mi-am întins mâinile sub ele și am simțit multă bucurie – viața continuă. Am ieșit afară, în aer curat, pentru prima dată. Martie merge pe deasupra zăpezii și în spatelui lui sar și zboară vrăbiile. Ah, aceste vrăbii! Ce pline de har sunt! Te umplu de dor de viață și de desfătare cu vioiciunea lor, cu ciudățeniile lor, cu satisfacția lor…
„Bun foarte” este pământul lui Dumnezeu! Peste puțin va veni primăvara și, așa cum spune poporul nostru, va începe să brodeze noul veșmânt de nuntă al pământului, cu florile multicolore, cu ierburile și cu frunzele de diferite forme.
Diaconul Zaharia m-a ajutat să mă ridic din pat. Expresia feții lui, zâmbetul său, mărturisesc că este foarte mulțumit de îmbunătățirea sănătății mele. Privesc la fața lui lată, luminoasă și mă gândesc: „Ce bine ar fi fost dacă oamenii totdeauna așa ar fi călătorit pe pământ, ajutând unul pe altul și zâmbind atât de dulce…, cu atâta plăcere, care izbucnește din adâncurile inimii…”.
Nu este bine pentru un preot să cugete la cele pământești… Însă astăzi mi-au venit în minte amintiri pământești, care m-au făcut să fiu cuprins de melancolie. Mi-am adus aminte de fericita mea preoteasă. Cât s-ar fi bucurat acum de însănătoșirea mea!… M-ar fi sprijinit ca să pot merge. A fost și ea un suflet meditativ… Dacă ar fi trăit, ne-am fi adus aminte de plimbările noastre tinerești din Moscova…, de suișurile pe Colinele vrăbiilor…, de dumnezeiescul dor care se năștea în inimile noastre la auzul clopotului ce anunța începutul postului de patruzeci de zile… Fiecare primăvară ne aducea aminte de tinerețea curată – de „bucură-te, Mireasă nenuntită”.
Omul nu poate avea înlăuntrul său bucurie deplină, netulburată.
* * *
Postul Mare. Taina Spovedaniei. Omul este împovărat cu păcate grele. Vai, în fiecare an păcatele lui sunt mai mari și mai negre… Foarte greu este jugul de pe umerii preotului: Să-i dezlege pe oameni de legăturile păcatului. Multora trebuie să le dau canon, potrivit cu Canoanele Bisericii, dar nu sufăr să fac asta… Nu aș fi putut niciodată să devin aspru. Pe de altă parte, atât de multă compătimire simt atunci când văd sincera lor pocăință. Această pocăință este singura nădejde a poporului rusesc, singura sa armă în fața răului, care se apropie din ce în ce mai mult… Păcătuiește, însă este capabil să plângă cu amar, repetând cuvintele Sfântului Andrei Criteanul din Canonul Mare: „Pierdut-am frumusețea cea dintâi și cuviința mea; și acum zac gol și mă rușinez”.
Apele de primăvară se rostogolesc pe pământ, formând pârâiașe. După Pavecernița Mare am făcut o plimbare prin pădure și am tăiat câteva ramuri de mielărea, din cele împodobite cu flori roșii. Cred că atunci când voi muri, nu voi dori nimic din cele pământești, fără numai aceste mielărele roșii înflorite.
…Pădurile noastre le taie. Și le taie fără socoteală, cu o manie distrugătoare. Peste tot în jurul satului nostru existau atâtea păduri dese, virgine… Și în ele trăiau atâtea păsări, atâtea animale sălbatice… Acum este pustiu… Observ că cu cât mai mult se distruge natura, cu atât se înrăutățește viața pe pământ, cu atât se întunecă fețele oamenilor… Am vrut să ne arătăm mincinoasa noastră bărbăție împotriva naturii. Ne-am pus în gând s-o stăpânim, s-o supunem, s-o guvernăm, s-o „punem în valoare”…
De câte ori, numai datorită unei trufașe susceptibilități, nu am ars păduri uriașe, nu am omorât atâtea animale și păsări… Acum natura îl înfruntă pe om cu groază, ca pe cel mai rău vrăjmaș al ei. Nu cumva din aceasta va veni marea mâhnire?
Sursa: Vasilie Nikiforov-Volghin – Bastonul de călător.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
