Iar spre adeverirea celor spuse mai înainte, voi aduce aici povestirea despre minunata Icoană a Mântuitorului Hristos cea înjunghiată de un ovrei, Icoană care împodobeşte acum Biserica domnească de la Curtea de Argeş.
Pe cât îmi amintesc, era în Postul Mare al anului 1515 sau 1516. Măria sa, după obicei, nu lipsea niciodată de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, căci socotea Liturghia nu ca o datorie pe care se cădea s-o împlinească, ci ca pe dăruirea întregii sale vieţi lui Dumnezeu. Uneori îmi desluşea şi mie înţelesurile care i se luminau în minte:
– în Sfânta Liturghie, Domnul Se deşartă pe Sine şi ia chipul celui ce slujeşte, iar noi socot că suntem chemaţi să ne golim de noi înşine ca să luăm chipul lui Hristos. Şi care este chipul lui Hristos? Smerenia, blândeţea, pacea, jertfirea de sine. Aşa, viaţa noastră toată va fi o Liturghie…
Patimile Mântuitorului stăteau pururea înaintea ochilor domnului Neagoe, îndemnându-l la nevoinţă şi înfrânare. Se îngrijea, ca şi mai înainte, de toate treburile domniei, dar mintea îi era răpită mai presus de înţelegerea omenească. Fiindcă aşa cum cel îndrăgostit, orice ar face şi oriunde s-ar afla, are în minte chipul celui iubit de dânsul, la fel cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate petrece despărţit de pomenirea Lui. Iar cugetarea la Patimile Mântuitorului îi ţintuia sufletul pe crucea iubirii dumnezeieşti, care tămăduieşte, înviază şi umple inima omului cum nicio altă iubire nu o poate face.
În acele sfinte zile, Măria sa a avut o vedenie dumnezeiască. I S-a arătat Mântuitorul Hristos, vorbindu-i dintr-o Icoană ce izvora sânge. Chipul Său era ca soarele, privirea ca lumina fulgerului, iar cuvintele, dulci precum adierea de vânt subţire întru care suflă Duhul Sfânt: „Fiul meu Neagoe, grăbeşte să Mă iei din cetatea Constantinopolului, căci doresc a petrece în ţara ta! Rănile Mele vor spăla rănile voastre şi vor tămădui toată durerea de la voi”…
Cu umilinţă şi teamă i-a mărturisit Măria sa Părintelui Macarie minunata arătare, înfăţişându-i cu de-amănuntul chipul Icoanei ce o văzuse. Iar mitropolitul, rămânând o vreme adâncit în sine, a zis mai pe urmă cu glas schimbat:
– Măria ta, să mulţumim lui Dumnezeu că a căutat spre nevrednicia noastră! Cred că Icoana ce s-a arătat Măriei tale nu e alta decât Icoana junghiată cu hangerul de un ovrei, care se găseşte în Biserica Maicii Domnului Pammacaristos a Patriarhiei din Constantinopole. Din câte am ştiinţă, şi domnul Radu s-a silit a o cumpăra cu mult aur, dar n-a fost voia lui Dumnezeu să vină la noi. Acum, însă, pare că Domnul a blagoslovit…
Şi Mitropolitul Macarie, cu glas domol, a început a ne povesti istoria Icoanei.
Nimeni nu-şi mai amintea anul în care se petrecuseră faptele. Ceea ce se ştia cu adeverire era că făptaşul fusese un ovrei cu inima întunecată de boala necredinţei, care nu putea suferi Icoanele Fiului lui Dumnezeu şi din multa ură ce avea, le-ar fi străpuns pe toate cu cuie şi piroane. Odată, trecând printr-un loc din cetate unde era pusă la închinare o Icoană a Mântuitorului Hristos, nefiind nimeni de faţă, a luat Icoana şi s-a ascuns într-o pivniţă din apropiere, să-şi împlinească gândul diavolesc. Deci intrând în pivniţă, a junghiat, ticălosul, cu hangerul trupul Domnului Hristos cel zugrăvit pe Icoană. Însă cum a junghiat Icoana – o, îndelungă răbdarea Ta, Hristoase! – din ea a izvorât şuvoi de sânge, încât a stropit şi hainele ovreiului. Acesta, văzând minunea, mai mult s-a tulburat şi neştiind ce să facă, a luat Icoana şi a aruncat-o într-un puţ din pivniţă, acoperind în urmă cu un pod de lemn. Apoi a ieşit afară, ca şi cum nimic n-ar fi ştiut şi nu s-ar fi întâmplat. Dar dacă a ieşit afară, l-au înconjurat nişte oameni, întrebându-l ce i s-a întâmplat de are atâta sânge pe haine. Căci acele picături din Sfântul Sânge care-l stropiseră se făcuseră ca nişte râuri pe hainele lui. Iar el, privindu-se cu îngrozire, s-a văzut silit să mărturisească minunea. Au alergat deci cu toţii la pivniţa părăsită. Şi dacă au ajuns la puţ, au găsit apa roşie toată, iar când au scos Icoana, au aflat-o şiroind fără oprire sânge din rana hangerului. Atunci ovreiul s-a străpuns la inimă şi a crezut în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a botezat împreună cu toată casa lui şi cu mulţi ovrei din Constantinopole. Iar dumnezeiasca Icoană a fost mult cinstită, făcându-se lucrătoare de nenumărate minuni şi izvorâtoare a tot darul şi mângâierea, iar vestea ei s-a dus pretutindeni. În vremea împăraţilor creştini ai Bizanţului, ea a stat mereu în Biserica Sfântului Nicolae de lângă marea Biserică a Sfintei Sofia din Constantinopole, apoi soarta ei a fost legată de cea a Patriarhiei, mutându-se mai întâi în Biserica Sfinţilor Apostoli, iar în anii aceştia mai de pe urmă, la Mănăstirea Pammacaristos, unde se află acum Patriarhia.
De mult cutremur s-a umplut inima domnului Neagoe la auzirea acestei istorisiri. Şi aprinzându-se de dragoste, a rânduit îndată dregători de seamă care să meargă la Constantinopole după Icoană, dându-le din destul aur, argint şi scrisori de solie, precum se cădea. Încă i-a învăţat cu de-amănuntul cu ce cuvinte să meargă la Patriarh şi la chir Manuil, iubitul nostru sfătuitor şi la căpeteniile turceşti, pentru a primi învoirea lor. Şi nu puţină a fost cheltuiala domnului spre a-şi împlini dorirea, dar pentru o comoară ca aceea, toate vistieriile lumii nu însemnau nimic.
Iar Dumnezeu a blagoslovit râvna Măriei sale şi a rânduit toate fără poticnire.
Şi dacă au adus solii dumnezeiasca Icoană a Pantocratorului, domnul Neagoe a primit-o cu negrăită bucurie şi cu lacrimi de umilinţă s-a închinat ei. Pe urmă a tocmit meşteri iscusiţi care să lucreze o cunună de aur cu mărgăritare din cele mai alese şi alte feluri de pietre scumpe şi a aşezat-o cu evlavie deasupra Icoanei. Şi a rămas Icoana la Târgovişte până ce a fost isprăvită ctitoria de la Argeş, în 1517, când s-a mutat cu cinste în Biserica de acolo a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi mare mângâiere a revărsat ea asupra noastră, cât nu pot spune în cuvinte darul ce-1 avea această Icoană.
O, chip al Domnului meu Iisus Hristos, întipăreşte-te în mintea şi inima mea, ca nimic să cuget, nimic să doresc, nimic să iubesc afară de Tine! Căci toate cele ale lumii, fie oricât de frumoase şi vrednice de cinste, sunt vătămătoare şi înşelătoare când înlănţuiesc tainic gândul omului şi răpesc inimii dorul după Hristos…
Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești – ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești
