Identitatea Sfântului

Prezbiter Gheorghios Metallinos

            În epoca noastră înțelesurile de sfânt și sfințenie trec printr-o criză. Fie sunt respinse, fie sunt batjocorite, fie sunt răstălmăcite. Și aceasta nu numai în grupuri sociale, care temporar sau pentru totdeauna au întrerupt orice legătură cu trupul Bisericii, ci și între așa-numiții creștini, și mai ales „ortodocși”.

            Idealuri în lumea noastră sunt valorile economice, bunăstarea, prosperitatea materială. Cine, chiar și creștin fiind, și-a pus ca scop al vieții sale să devină sfânt? Cine, interesat și trudind pentru cariera fiului său, dă prioritate sfințeniei lui? Și totuși în vremurile de mai înainte acesta era scopul principal al credinciosului ortodox. „Hristos și suflet vă trebuie”, adică mântuirea, spunea Sfântul Cosma Etolianul, reformulând cuvântul Apostolului Pavel, care a fost prototipul său misionar: „Pe toate le socotesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”[1].

            Astăzi, aproape în mod normal, „sfințenia” este un „vis uitat” și o valoare subestimată. Și totuși! Scopul Bisericii ca Trup al lui Hristos și comuniune în Hristos, este îndumnezeirea omului, adică renașterea sa în dumnezeiescul Har necreat, sfințirea sa. „Fiți Sfinți, că Eu Sfânt sunt”[2], care este echivalent cu cuvântul Noului Testament: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”[3].

            Tocmai pentru aceasta există Biserica în lume și-l cheamă pe fiecare om să se înroleze „în întregime”[4] în societatea ei, pentru ca să-și poată înfăptui scopul existenței sale în mijlocul acestei lumi. Deoarece Dumnezeu pentru acest scop îl hărăzește pe fiecare om, de vreme ce „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”[5]. „Cunoștința” este deplina și desăvârșita cunoaștere a lui Hristos[6], care se dobândește prin „îndumnezeire”, prin cea mai înaltă experiență în Duhul Sfânt a credinciosului, în care se concentrează întreaga sa evoluție în trupului Bisericii (curățirea – luminarea – îndumnezeirea). De aceea Biserica este caracterizată de către Sfinții Părinți – cum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur – „spital duhovnicesc” și „atelier de sfințenie”, deoarece are drept scop acela de a funcționa cu adevărat ca un spital duhovnicesc, care vindecă boala omului, boala sufletului său, starea sa de cădere, pentru a putea înainta spre curăția inimii sale, luminare și îndumnezeire. Biserica este și „atelier”, un atelier duhovnicesc care „produce” Sfinți; altfel nu s-ar justifica existența ei. Dar cum se trăiește sfințenia în viața de zi cu zi? Cu siguranță nu în sens moral, ci în Duhul Sfânt. (Pentru aceasta vă recomand recenta Carte a Înaltpreasfințitului Mitroplit Ierothei de Navpact și Sf. Vlasie, Medicina în duhul științei, Livadia 2009).

            Biserica ca Ortodoxie nu urmărește să-l facă pe om „moral”, în sensul lumesc al cuvântului. Fericitul „mirean”, dar un foarte bun cunoscător al învățăturii patristice, propovăduitorul Dimitrie Panagopulos, a scris o carte, pe care o recomand mereu, cu titlul: „Altceva este un om bun și altceva un creștin bun”. Creștinul ortodox se nevoiește pentru păzirea poruncilor lui Dumnezeu, însă nu în înțelesul unui cod de bune maniere (savoir vivre), ci pentru a fi povățuit, cu împreună-lucrarea Harului lui Dumnezeu, la etica în Hristos, care izvorăște din inima sa ca „roadă a Duhului”[7] și „izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”[8]. Păzirea dumnezeieștilor porunci nu este „sfârșitul”, scopul, așa cum spune Sfântul Marcu Ascetul (sec.V): „Deci aceste porunci nu scot afară păcatul (căci aceasta s-a făcut numai prin Cruce), ci păzesc condiţiile libertăţii noastre”[9]. De altfel și Domnul a spus: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”[10].

            Păzirea poruncilor lui Dumnezeu deschide izvorul Harului. Iar creștinul ortodox caută continuu Har, putere dumnezeiască (cf. cuvântului lui Pavel: „Toate le pot în Hristos, Care mă întărește”[11]. Ereticii care circulă printre noi, văd poruncile lui Dumnezeu în chip moralizator, vor să devină „oameni buni”, așa cum urmăresc de altfel și ateii și necreștinii, discipolii religiilor (cultelor) lumii. Creștinul ortodox însă nu urmărește să devină numai „bun” și „moral”, ci Sfânt, să se unească cu Hristos și prin El cu întreaga Sfântă Treime, să devină „templu al lui Dumnezeu”[12], deoarece atunci va fi „adevărat”, ca și Dumnezeul nostru[13] și cu adevărat semenul, „aproapele” și fratele celuilalt; când Harul lui Dumnezeu („Împărăția” Lui) se va sălășlui în inima sa și dragostea lui nu va fi „dragostea păcătoșilor”[14], adică de socoteli și de interes, ci dezinteresată, așa cum este dragostea lui Dumnezeu, care „nu caută ale sale” [15] și de aceea „niciodată nu cade”[16].

            Cu aceste premise se înțelege cât de neliniștitor este simptomul dureros al schimbării criteriilor noastre în privința sfințeniei. Aceasta se vede din ușurătatea prin care, de obicei, îl caracterizăm pe cineva drept sfânt („om sfânt”, spunem), numai pentru că este „bun”, fără să cunoaștem adâncul inimii sale (aparențele de obicei înșeală). Iar aceasta se datorează anihilării criteriilor ortodoxe sau și a premizelor de recunoaștere și de distingere a sfințeniei.

            În ultimă analiză numai Sfântul, cel care a ajuns la îndumnezeire sau la luminarea Duhului Sfânt și poate să „vadă” inima celuilalt și conținutul ei, cunoaște și poate proclame cine este Sfânt, adică „biserică și sălaș al lui Dumnezeu”. Acestea le spune, printre altele, Sfântul Macarie Egipteanul[17], sprijinindu-se și tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Cel duhovnicesc pe toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”[18].

            Sfântul Macarie scrie: „Un astfel de om (cel care are vie în inima sa prezența Duhului Sfânt) «pe toți oamenii îi judecă»[19], precum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află”. (Adică, îl poate cunoaște pe aproapele său, la ce măsură duhovnicească se află, care sunt premisele cuvintelor și faptelor lui, dacă este sincer și nu se preface, ca moralistul și fariseul). Și continuă: „Însă pe el niciunul dintre oamenii, care au duhul lumii nu pot să-l cunoască, să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii”. În puține cuvinte, numai Sfinții cunosc cine este Sfânt și părerea lor are importanță. Prin urmare, când spunem „poporul lui Dumnezeu” recunoaște sfințenia, înțelegem cu adevărat că se referă la Sfinți, la cei care au ajuns la sfințenie (luminarea Duhului Sfânt și îndumnezeire), iar nu la cei care nu se nevoiesc, călătorind „împreună cu toți Sfinții” și mergând pe urmele lor, ca să devină Sfinți. Noi cugetăm de obicei congregaționalist și laicist, atunci când spunem că poporul îi recunoaște pe Sfinți. Dar întrebarea este: care popor? Adică, ce legătură are cu Harul și în ce stare este inima sa? Căci, altfel, criteriile noastre vor fi moralizatoare și lumești. Așadar, cine este Sfânt potrivit criteriilor patristic-ortodoxe? Cei care dețin experiența îndumnezeirii, adică Sfinții noștri, îi socotesc drept Sfinți pe acele persoane care au ajuns la luminarea Duhului Sfânt și la îndumnezeire, recomandându-i drept martori ai ei de-a lungul istoriei.

            Potrivit Sfântului Ioan Damaschin (sec. VIII), îi cinstim ca Sfinți „pe cei care sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă și L-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin Har ceea ce este El prin fire”. Astfel, Sfinți sunt „cămări și locașuri curate ale lui Dumnezeu”, deoarece „Dumnezeu s-a sălășluit în mintea și trupurile lor”[20]. Adică, îi numim Sfinți pe cei care, în acord cu intenția lor, cu libera lor voință, s-au unit cu Dumnezeu și L-au primit să Se sălășluiască înlăuntrul lor și, prin participarea Sa, prin unirea lor cu El, au devenit după Har, ceea ce Însuși Dumnezeu este din firea Sa. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul (sec. VII): „Îndumnezeirea cea mai presus de orice nume”  îi arată pe cei părtași la ea „necreați, fără de început și de nedescris… cu toată firea omenească din care sunt făcuți”[21]. Adică, cu toate că Sfântul este om după firea sa, are suflet și trup, ca și noi toți, și este făptură a lui Dumnezeu, cu Harul lui Dumnezeu se face ceea ce este și Dumnezeu: necreat, fără de început, de nedescris și veșnic, dar „după Har”.

            Acesta este „catalizatorul” duhovnicesc în faptul unirii omului cu Dumnezeu. Nu se schimbă firea omului. Sfântul nu încetează să fie om și creatură, însă „după Harul lui Dumnezeu” se face necreat și toate celelalte, preschimbat înlăuntrul luminii lui Dumnezeu. Prin urmare, Sfântul trăiește o preschimbare, iar nu o transformare a firii sale. Trebuie să spunem aici că toți cei care sunt stăpâniți de tendințe „pietiste”, vorbesc în chip protestant despre „îndumnezeire morală”, deoarece consideră o blasfemie să accepte că cel îndumnezeit ajunge să devină necreat și fără de început, ceea ce Dumnezeu este din firea Sa. Însă îndumnezeirea preschimbă firea omului, iar nu numai îi „dezvoltă” caracterul său. Și aceasta se petrece astfel, deoarece potrivit Sfântului Grigorie Palama: „Dumnezeu Însuși pătrunde întreg în cei vrednici întregi, iar Sfinții pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înșiși pe Dumnezeu întreg”[22].

            Pierderea sau tocirea criteriilor ortodoxe a condus la înlocuirea duhovniciei cu o învățătură moralistă și sfințenia cu o învățătură umanistă despre virtute. Atunci când cunoscuții canoniști hotărăsc că trecerea în rândul Sfinților (canonizarea) – iar nu sanctificarea, care există numai la papistași -, se face „de către conștiința bisericească generală a păstorilor și a păstoriților”, aceasta înseamnă că este vorba despre păstori și păstoriți adevărați, adică mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos, purtători de Har, iar nu simplu creștini cu numele, datorită unui botez tipiconal sau a unei hirotonii exterioare.

            Să nu uităm că: Sfinții îi recunosc pe Sfinți. Istoria Bisericii ne învață că recunoașterea sfințeniei nu a fost niciodată arbitrară și sentimentală, nici s-a bazat vreodată pe buna reputație, moralitate sau pe actele filantropice ale cuiva, ci pe dovezile palpabile și probate ale realității îndumnezeirii. Dumnezeu mărturisește sfințenia unei persoane. Noi ortodocșii vorbim despre „sfințenia mărturisită” de sus, de la Dumnezeu. Marele teolog al vremurilor noi, arhiepiscopul Evghenie Vulgaris (1716-1806), spune referitor la recunoașterea Sfinților: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care nu și-a lăsat nemărturisit pe pământ adevărul Său”[23]. Potrivit cu îndelungata practică ortodoxo-bisericească, Sfinții nu se „recunosc” sau se „proclamă” după criterii moraliste, sociale și lumești, ci după descoperirea sfințeniei lor de către Însuși Dumnezeu cu semne neîndoielnice, care rezistă la orice critică și alungă orice îndoială. Iar aceste semne sunt: starea trupului (nestricat sau oseminte, care depășesc consecința stricăciunii/putrefacției și pentru care pricină izvorăsc mireasmă mai presus de lume, iar nu miros urât, și mai ales minunile). Există un proverb cunoscut din primele veacuri creștine: „Sfântul dacă nu face minuni, nu este preaslăvit”, adică nu este cinstit ca Sfânt. Acest proverb, în diferite variante, așa cum au arătat cercetările, este larg cunoscut și în Occident. Chiar și în cazul muceniciei nu lipsesc semnele minunate, așa cum se constată din cercetarea sinaxarelor și a imnografiei noastre. Călătoria spre sfințenie și nevoința duhovnicească nu-și pierde valoarea, lucru care este valabil pentru orice credincios nevoitor. Așteptăm numai ca Dumnezeu să adeverească, să „depună mărturie” despre sfințenia (îndumnezeirea) persoanei concrete, pentru ca și noi să fim îndreptățiți, fără tăgadă și fără șovăială, să o cinstim ca Sfânt.

Să nu uităm că Sfinții Îl roagă pe Dumnezeu pentru noi, fiindcă au îndrăznire. Însă pentru ceilalți credincioși evlavioși, care nu au ajuns la luminare sau la îndumnezeire, ne rugăm noi (săvârșim parastase).

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.


[1] Filip. 3, 8.

[2] Levitic 20, 26.

[3] Matei 5, 48.

[4] I Tes. 5, 23.

[5] I Tim. 2, 4.

[6] Efeseni 4, 13.

[7] Galateni 5, 22.

[8] Ioan 4, 14.

[9] Răspuns acelora cari se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, p. 278.

[10] Luca 17, 10.

[11] Filip. 4, 13.

[12] I Cor. 3, 16.

[13] I Ioan 5, 20.

[14] Luca 6, 33.

[15] Romani 13, 5.

[16] 13, 8.

[17] Omilii duhovnicești, 9, 8, Filocalia Nipticilor și Asceților, Tesalonic 1985, p. 166.

[18] I Cor. 2, 15.

[19] I Cor. 2, 15.

[20] Dogmatica, Cartea IV, 15.

[21] PG. 91,1144 AB.

[22] Pentru cei ce viețuiesc cu sfințenie în liniște 3, 1, 27.

[23] Cf. Fapte 14, 17. Evghenie Vulgaris, Epistola către Klerkion, Atena 1844, p.6.

Total
1
Shares
Previous Post

Vântul iubirii de plăceri trupești

Next Post

Mărturie despre Cuviosul Porfirie Athonitul

Related Posts