Iertare…

Am intrat în biserică şi m-am închinat la icoanele Mântuitorului Hristos şi a Maicii Domnului, după care m-am aşezat în colţişorul unde obişnuiam să stau, chiar în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, afundându-mi mintea în rugăciune. În bisericile ortodoxe, în partea de răsărit, nu există străni, aşa cum se întâmplă în spaţiul grecesc, ci numai câteva bănci, pentru oameni mai neputincioşi.

Acelaşi lucru l-am constatat vizitând cu câţiva ani în urmă şi Bulgaria. Am fost foarte surprins să constat cât de multă lume frecventa în acea ţară biserica, după cum la fel de uimit am fost să văd şi câtă evlavie puteau să aibă acei oameni când urcau treptele scăriţei ce ducea la icoana Maicii Domnului! Se apropiau de icoană ca şi cum ar fi vorbit cu Preacurata, întrebând-o ceva sau cerându-i vreun lucru, iar ea parcă le-ar fi răspuns în taină la problemele pe care le aveau. Unii închinători plecau, având întipărite pe chipul lor bucuria şi emoţia, alţii, cu ochii înlăcrimaţi…

– Ai văzut, ai văzut, copilul meu, bucurie? Mare bucurie! Lumea află odihnă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care tuturor le poartă de grijă! Rugăciune! Rugăciune şi credinţă în Dumnezeu şi aşa, totul va fi bine!

– Părinte, ce se întâmplă cu cei ce nu se roagă?

– Pe cei care nu ştiu despre rugăciune îi ajută harul lui Dumnezeu, la fel şi pe cei ce, din bunătatea lor, lucrează binele – primesc acelaşi ajutor dumnezeiesc.

– Gheronda, de ce trebuie mereu să ne temem de cel rău?

– Asta o spune chiar numele lui, pentru că este potrivnicul binelui. Îţi aminteşti de chinul pe care l-am îndurat în acel subsol de închisoare, de mirosul greu şi de nevoinţa pe care am făcut-o ca să învingem? De ce? De ce crezi? S-a temut de rugăciune, de cruce, de Sfânta Scriptură, pe care o ţineai în mâini… S-a temut bine şi s-a năpustit asupra ta! Noi l-am biruit, dar trebuie să fii mereu gata, pentru că te pândeşte şi nu aşteaptă decât prilejul de a te ispiti! Rugăciune, rugăciune, copilul meu! Haide, a trecut vremea, să facem cale întoarsă la noi acasă! Şi… cum am zis?

– Da, Gheronda, rugăciunea şi ochii în jos!

Dacă mama ar fi fost cu putinţă să mă vadă, nu şi-ar fi crezut ochilor că fiul ei cel uşuratic şi-a pus rânduială în suflet!

Pe drumul de întoarcere – fireşte, pe jos -, am zărit într-o pădurice din depărtare o biserică. L-am întrebat pe Gheronda dacă puteam merge să vedem dacă era ortodoxă şi să ne închinăm. Mi-a răspuns: „Bine, să mergem!”. Ne-am abătut cam zece minute de mers de la drumul principal. Era în jur de şapte după- amiaza. Asigurându-mă că biserica era ortodoxă, din evlavie, am intrat să cumpăr lumânări şi m-am îndreptat spre icoana Preacuratei pentru a mă închina, deoarece am văzut că era permis acest lucru şi în acel lăcaş. În partea stângă, am zărit deodată o bătrânică îmbrăcată în negru, rugându-se în faţa unui sicriu. M-am apropiat şi din evlavie am îngenunchiat, şoptind o rugăciune din adâncul sufletului. Ridicându-mă, am dat să plec, iar bătrâna mi-a mulţumit. Presupun că prin acele locuri, îi ţin pe cei adormiţi în biserică şi nu acasă, aşa cum se face prin părţile noastre. „Rugăciunea pentru cei adormiţi, copilul meu, ajută, ajută mult!” Atunci, am fost din nou cuprins de tristeţe şi am început să plâng… Mi-am amintit de răposatul meu socru! Cu doi ani înainte să moară am evitat să-i mai vorbesc, din cauza unei probleme de familie care intervenise! Am fost, totuşi, nevoit să o las pe soţie să-l viziteze regulat pentru a-i face cumpărăturile. Eu nu mai aveam nicio legătură cu el…

Socrul meu a fost un om foarte bun şi a murit la vârsta de nouăzeci de ani! Se născuse în localitatea Akanthu, aflată acum sub ocupaţie. Încă de tânăr, ca şi alţi consăteni de-ai lui, s-a dus să lucreze în Anglia, unde a prins începutul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind înrolat în armata britanică vreme de opt ani. În ultima perioadă a serviciului militar a cunoscut-o pe soacra mea, care era şi ea înrolată la Artilerie. Aşa cum ne spunea, ea îi trimitea semnale că vin avioane inamice, îi trimitea coordonatele, iar el ordona „foc” la echipajele antiaeriene. S-au cunoscut în acest context al colaborării lor şi în scurt timp s-au căsătorit, din nefericire numai civil, pentru că se aflau încă în armată şi era război. Au avut cinci copii. Eliberându-se din armată, socrul meu a rămas în Anglia împreună cu soţia, cu fiica lor cea mai mare şi cu mătuşa mea. În acea casă, trăiau foarte mulţi la un loc şi nu le era prea uşor, se culcau chiar şi în baie. „Nevoinţă, aceştia s-au nevoit mult, copilul meu”, interveni Gheronda în timp ce cugetam la toate acestea. „A fost un om bun, foarte bun! Când ne vom întoarce acasă, să te duci împreună cu soţia ta la mormântul lui şi să-ţi ceri iertare! Să faci rugăciune pentru sufletul său şi toate parastasele cuvenite.” La întoarcere am făcut întocmai cum m-a sfătuit Gheronda şi i-am cerut preotului de la cimitir să ne facă un Trisaghion la mormânt. Cât timp a durat slujba, am simţit o puternică mireasmă, la fel cu cea de tămâie, aşa încât, la sfârşit, l-am întrebat pe părintele care slujise ce fel de tămâie a folosit de a avut o asemenea mireasmă deosebită. „Ce spui?”, mi-a răspuns, „Kostas ţi-a mulţumit că l-ai vizitat. Pentru Trisaghion, pentru iertare!” înapoi acum, pe drum, cu Gheronda…

– Să ştii, copilul meu, că cei adormiţi împărtăşesc cu noi şi bucuria, şi nefericirea. Trebuie să le purtăm şi lor de grijă totdeauna, aşa cum ne îngrijim şi de cei ce sunt în viaţă.

– Bine, Gheronda, voi încerca să le fac parastasele!

– Nu numai parastasele, ci să ajuţi oameni, în numele lor. Aceasta este o mare binecuvântare.

Tot discutând, a trecut vremea şi am ajuns la apartament, unde am pregătit ceva pentru cină, răspunzând între timp şi la două telefoane primite de la verişoarele mele din Cipru. M-am bucurat mult auzindu-le, dar după aceea am început să plâng. – Rugăciunea, rugăciunea! Şi… opreşte-te din plâns, copilul meu! Am făcut ascultare de Gheronda şi astfel, liniştit şi senin, am adormit iarăşi ca un copil mic. A doua zi, foarte de dimineaţă, m-a trezit Gheronda:

– Hai, scoală! Azi avem treabă!

– Avem treabă? Ce treabă avem, Gheronda?

– Ai uitat? Trebuie să dai telefon la ambasadă. Hai! Fă-ţi canonul, pregăteşte-te, şi apoi să mergem la telefon.

Pentru o clipă, am simţit că mi-ar fi spus: „Pregăteşte-te să plecăm astăzi!”. Eram ca un copil mic… Când mi-am terminat canonul, am coborât cele opt etaje ale clădirii, iar după douăzeci şi cinci de minute de mers pe jos am intrat într-o cabină telefonică. De fiecare dată când telefonam, mergeam la o altă cabină, iar după ce sunam, distrugeam cartelele. Am vorbit cu domnul de la ambasadă, care m-a informat că, în urma cercetărilor pe care le-a făcut, nu a găsit niciun fel de plângere la adresa mea, însă pentru a fi absolut sigur de acest lucru, trebuia să merg cu paşaportul la Ambasada Rusiei ca să îmi pună o viză turistică, cu ajutorul căreia să mă întorc în Cipru prin Rusia. La sfârşit mi-a urat: „Dumnezeu să fie cu tine!”. „Ţi-am zis că azi avem treabă! Să mergem la catedrală să ne închinăm şi o să întrebăm acolo de ambasadă. Trebuie să fie prin centrul oraşului.” Am grăbit pasul şi am străbătut drumul într-o oră şi douăzeci şi cinci de minute. În biserică, după ce m-am închinat, am început să întreb în stânga şi în dreapta până am aflat adresa ambasadei. Ajuns acolo, am completat cererea pentru viză turistică, dar mi s-a spus că este nevoie de trei zile lucrătoare ca să o poată pregăti. Aşadar, m-am întors în vinerea următoare.

Cutreierând prin oraş, am ajuns la un moment dat în faţa unei gări foarte mari, care, din nefericire, nu avea nicăieri panouri în engleză, toate fiind scrise numai în limba ţării în care mă aflam. Din ruseşte, am dedus că acea gară era punctul de plecare pentru trenurile care mergeau atât în Rusia, cât şi în alte ţări. Chiar alături se afla autogara care avea rute cu aceleaşi destinaţii. Am încercat să întreb câte ceva la Informaţii, însă mi-au indicat tabela de pe perete, fără să-mi mai răspundă altceva.

– Să mergem, copilul meu, lasă asta acum!

– Gheronda, trebuie să hotărăsc cum mă voi întoarce înapoi în Cipru…

– Roagă-te, căci numai rugăciunea te va lumina pe ce cale trebuie să o apuci!

M-am aşezat pe o bancă să mă odihnesc, rugându-mă Domnului atât de viu, că nici zgomotul trenurilor sau al autobuzelor, nici oamenii şi nici maşinile nu mă deranjau deloc. Plângeam, rugându-mă: „Doamne, arată-mi calea pe care trebuie să mă întorc în Cipru! Doamne, te rog, luminează-mă!”. Era exclus să iau avionul pentru că nu ştiam cine urmărea să obţină bani de la familia mea, amenințând-o continuu… Gheronda a fost de acord. „Doamne, dacă nu vrei ca eu să plec cu trenul sau cu autocarul, dă-mi un semn şi atunci voi alege altă cale! „Cunoscută fă-mi calea pe care voi umbla…”

Era vineri… M-am întors la apartament, rugându-mă şi hotărât să merg din nou la gară duminică, după ce ieşeam de la biserică, pentru că voiam să studiez mai atent rutele. Sâmbătă nu am ieşit deloc afară, ci am stat toată ziua la rugăciune! M-am rugat sfinţilor, ca ei să mijlocească pentru mine. Ca de obicei, Gheronda, la sfârşitul săptămânii, nu era cu mine, era departe, iar eu încercam să nu-l deranjez.

Seara târziu, i-am auzit vocea:

– Bravo, bravo, copilul meu! Aşa te vreau şi eu, şi Domnul! Să fii rugător! Ştii cât de mult mă bucur?

– Gheronda, dacă aţi şti câtă bucurie mi-a dat Domnul mie, păcătosului, că m-a primit lângă El.

– Încetişor, nu zbura! Să te înarmezi mereu cu rugăciunea şi cu sfânta cruce! Nu uita să îţi faci semnul crucii, aducându-ţi aminte de Domnul Cel Răstignit. I-am spus despre hotărârea mea de a merge din nou a doua zi după slujba de la biserică la gară.

– Să mergi, copilul meu, să mergi! Să te rogi pe drum şi să fii atent ca nu cumva să fii urmărit!

Din cuvintele Staretului mi-am dat seama că voi fi singur… „O să fie Duminică”, mi-am spus în sinea mea, „Gheronda va merge acolo unde se duce de obicei la fiecare sfârşit de săptămână…”

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016.

Total
18
Shares
Previous Post

Despre cei care mor și iarăși se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoși se cutremură văzând chinurile iadului și pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Și astfel se despart de trup

Next Post

Cereți și vi se va da

Related Posts