Preot Ioan Bădiliţă
Sămânța e Cuvântul lui Dumnezeu. E modul prin care Dumnezeu se descoperă pe Sine către noi: prin Biserică, prin creație, Taine, intuiție, o altă persoană. Fiecare expresie a voinței Sale este un cuvânt. Iar semințele Cuvântului vin către noi în mod continuu. Fiecare moment din viața noastră este plin de potențial divin. În clipa în care credem cu adevărat cuvintelor pe care le rostim în rugăciunea „Împărate ceresc”, Care-i pretutindeni și toate împlinind, atunci nu există nimic banal. Niciunde. Fiecare moment și eveniment din viața omului pe pământ este o „plantare” a unei semințe în suflet. Așa cum vântul poartă, într-o minunată anemochorie, mii de semințe înaripate, tot așa fiecare clipă aduce cu sine germeni de viață spirituală care-și caută odihna în solul inimilor noastre. Din nefericire, majoritatea acestor semințe se pierd, fiindcă oamenii nu mai știu, nu mai au timp, nu mai vor să le primească. Fiindcă acest tip de semințe nu pot să răsară decât în pământul bun al libertății, ascultării și iubirii.
Da, libertate, ascultare și iubire! Cuvinte mari pentru noi, oameni mărunți. Nu putem recunoaște și îmbrățișa cuvintele-semințe ale lui Dumnezeu, așa cum vin spre noi clipă de clipă, fiindcă pământul sufletului nostru ba e stâncos, ba e plini de buruieni. Suntem atât de preocupați de trecut și de viitor, încât semințele nu au nicio șansă să prindă rădăcină. Dacă am medita puțin la adevărul că nu există momente obișnuite în viață, că fiecare clipă este nouă, proaspătă, unică, irepetabilă, atunci poate că vom începe să trăim, în trezvie, fiecare zi la cote maxime.
De pildă, atunci când mâncăm, ar trebui să fim atenți doar la această experiență. Nu pe fugă, nu la volan. Trebuie să simți gustul hranei, care-i o binecuvântare, un dar. Lasă-ți mintea să fie atentă la faptul că mănânci. Când conducem, să focalizăm atenția doar pe această acțiune. Când mergem, trebuie să reflectăm asupra bucuriei de a merge pe picioarele noastre. Vorbirea noastră să nu se reducă la o simplă aruncare de cuvinte și să învățăm a asculta ceea ce ni se spune, fără a-l întrerupe pe cel care ne vorbește.
Orice lucru am face, să investim toată atenția noastră. Și vom observa că dacă vom reuși toate acestea în „lucrurile mărunte”, când ne întoarcem către „lucrul mare” al rugăciunii, ne vom putea concentra mai bine asupra a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.
Nepsis, practica atenției, a privegherii, a vigilenței, este modul în care ne antrenăm mintea să lucreze împreună cu noi, nu împotriva noastră. Când mintea rătăcește, trebuie pur și simplu să o aducem înapoi cu blândețe, așa cum păstorul cheamă din cântecul fluirașului turma împrăștiată. De fiecare dată când facem asta, suntem în stare de trezvie. Până și încercarea este binecuvântată de sus.
Îmi place mult o strofă din melodia „If” a lui Joni Mitchell:
„Dacă poți umple călătoria
De un minut
Cu șaizeci de secunde de uimire și încântare
Atunci pământul este al tău
Și tot ce este în el
Și mai mult decât atât.”
Nu există momente obișnuite. Sămânța lui Dumnezeu vine la noi, purtată de aripile Vântului Sfânt. Fiecare moment este plin de prezența Sa. Fiecare secundă este o minune. Bucură-te de azi. Ieri nu mai este, iar de mâine nu te teme! Dumnezeu e deja acolo…
