Preot Ioan Bădiliţă
Privesc la oamenii care ies din Biserică după Liturghie. Oameni care au muncit o viață întreagă, răpuși de oboseala care se citește pe chipurile lor atunci când aduc o lacrimă la ușa străjuită de Arhanghelul Mihail. Simt cum toată osteneala lor intră în miezul de prescură, se împletește cu dansul cuminte al flăcării de lumânare. Toată sudoarea lor a curs pentru ca viața să rodească. Și simt în această oboseală a lor mireasma lui Dumnezeu.
Apoi rămân doar eu în Biserică. Eu și norii de tămâie care încă se mai plimbă printre strane. Pentru câteva clipe, am impresia că Dumnezeu nu Se descoperă decât atunci când rămâi singur. Când în pustia lumii vei trăi propria ta singurătate goală și doar prezența lui Dumnezeu. Simt cum numai răsunetul pașilor mei mă însoțește în pustia mundană. Și, în inima acestui deșert, la fiecare răspântie și cotitură, Îl aștept răbdător pe Dumnezeu. Știu că există, că respiră lângă mine, știu că și El mă așteaptă acolo unde se stinge drumul, la un colț de gard sau la umbra cireșului din dreptul fântânii părăsite. Această așteptare este deja o pregustare a lui Dumnezeu.
În lume exist doar eu singur, care umblu prin deșertul fără margini, și Dumnezeu, pe care Îl văd cum stă și așteaptă acolo unde se sfârșesc toate drumurile…
