M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, creştini ortodocşi. Bunica a fost cea care m-a învăţat câteva rugăciuni şi să mă închin. De altfel, la insistenţele ei m-au botezat părinţii.
Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereţi, candelele şi veşmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereţi.
Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinţi şi, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învăţase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat şi eu ateismul părinţilor şi al societăţii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte şi că toate lucrurile din natură au o justificare evoluţionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.
Copilăria tihnită, cu scoală şi vacante împreună cu părinţii la munte şi la mare, s-a sfârşit în clasa a şasea, când între părinţi au început să apară neînţelegeri. Au urmat nişte ani dificili, un divorţ şi decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.
În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În ţară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat şi eu în posesia unuia şi am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Deşi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.
În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârşitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus şi poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.
În vis, se făcea că lumea se sfârşea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundaţii şi incendii. Eram chiar în casa în care locuiam şi priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu şi ducea cu ea tot ce lua din casele şi blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu ţineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbuşiseră două laturi ale blocului nostru şi mă aşteptam să cadă din clipă în clipă şi tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu ştiri din întreaga lume despre pagubele umane şi materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păţi nimic. Deşi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas liniştit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Aşa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea şi acum, după atâţia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic şi un rebel.
În anul trei de facultate am trecut printr-o decepţie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea nişte sfaturi. Numele lui era Ioan Panican şi, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Deşi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.
Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discuţiile noastre fiind axate în general pe credinţă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu şi, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.
Convertirea
După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timişoara şi acolo, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăinţă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenţi că îl primesc pe Iisus în inima mea şi că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucureşti, considerând că acum eram creştin şi că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simţeam că am o identitate nouă: eram baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.
În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noilor veniţi li se acordă o atenţie aparte.
În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum şi alte cărţi, şi am aflat de existenţa altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc şi astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinţa manifestărilor neobişnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.
„Botezul cu Duhul Sfânt”
În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptişti într-o tabără în Munţii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, deşi erau şi ei „născuţi din nou”, aveau o credinţă diferită de-a noastră.
La un botez al unor adulţi, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Am intrat în discuţie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era aşa-numita „vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc şi pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.
În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile aşezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam şi eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat şi eu să mă rog. La un moment dat am simţit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, deşi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe şi engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simţit că porneşte din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (raţional sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoşteam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobişnuitul situaţiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu toţii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.
M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucureşti. Am intrat şi m-am aşezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienţa de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discuţiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înţeles la ce se referă. „Ai… ceva pe faţă, nu ştiu, aşa, o…” Le-am povestit atunci experienţa mea. La sfârşit s-a lăsat linişte. Ei erau baptişti şi, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.
Penticostal
Am revenit în Bucureşti şi am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea şi m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală şi, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.
Pastorul adunării, Ioan Ceuţă, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta (şi reprezintă) în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o „şcoală biblică” înfiinţată de el, ceea ce am şi făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Am decis însă, după câteva luni, să renunţ la acele „studii biblie”. Cu cât îl cunoşteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea pastorului Ceuţă şi, din precauţie, am decis că este bine să nu mă leg prea tare de sistemul creat de el: biserica lui, cultul lui, „facultatea” lui (neacreditată)…
A fost o perioadă frumoasă, cu mulţi prieteni, cu activităţi şi pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim şi cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii de acolo.
Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceuţă şi am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulaţie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde ştie acele lucruri şi ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.
Trebuie să spun că „botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din „au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel „botez”.
Pentru adevăr, trebuie să spun că acele zvonuri care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârşi membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulaţie de comunişti, ca un mijloc de a discredita acest cult. Tot potrivit comuniştilor, adventiştii răpeau şi sacrificau copii.
Îndoieli
În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timişoara aprofundasem învăţătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învăţat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturiseşti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.
Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăţeşte şi că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-şi facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o soluţie atât de superficială. Deşi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amiciţie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învăţasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelaşi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai liniştea deloc.
Un capăt de drum: „Părtăşia”
După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotestante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credinţei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai puţin extreme, cu martorii lui Iehova şi cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piaţă.
Aveam nevoie de altceva, însă nu ştiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative şi mereu în schimbare.
După o perioadă de câteva luni de frământări, nişte prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul şi am acceptat să merg unde mergeau ei. Aşa am descoperit Părtăşia.
Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucureşti, cei mai mulţi membri erau proveniţi din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viaţa lui. Această idee a luptei cu păcatul era esenţa predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremişti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante şi faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relaţionare şi comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin „râvna pe cale” şi prin „lupta cu păcatul”.
Am observat de la început diferenţa de învăţătură între ei şi celelalte culte neoprotestante. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi m-am decis să merg în continuare acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învăţături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emoţionale şi isterizante în acelaşi timp – abăteau atenţia eventualilor sceptici.
Aceeaşi Mărie, altă pălărie
La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice şi a partidelor din România, o mână de tineri au organizat „debarcarea” bătrânilor şi s-au făcut şefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o „lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra „bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.
Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale „din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.
Tinerii ajunşi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient şi mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronaţi. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive şi cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.
Împăratul era din nou gol. Deşi eram de acord cu Părtăsia în privinţa luptei cu păcatul, căile lor şi duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe soţia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influenţată de mine.
Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că şi pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăşie.
Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost uşoară. Atunci când eşti învăţat că întâlnirile regulate cu „fraţii”, participarea la adunări şi un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinţa”, renunţarea la aceste forme exterioare îţi dă sentimentul că-ti pierzi credinţa. Ştiam că ceilalţi spuneau despre mine că „am căzut de la credinţă” şi că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, soţia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca şi cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau şi clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă şi să stau singur în picioare. Foarte mulţi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea acţionează ca un „ţarc” care le susţine „credinţa”. Izolându-se de societate şi de ceilalţi oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinţa. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinţa pe sine că sunt credincioşi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înşelare şi în păreri de sine. Acestea şi cu ţarcul adunării în care-şi petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă aşa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbuşirea (la nivel psihologic) a acestui ţarc, au căzut într-un soi de letargie şi stare vegetativă. „Credinţa” lor a murit.
Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte paşii unde crede El de cuviinţă.
Întâlnirea cu Ortodoxia
În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi era complet diferit de ceilalţi colegi, prin răbdare, atitudini şi firea liniştită. Am început să discut cu el despre credinţă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenţie, îmi răspundea şi el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghiţită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanţi), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenţa între cele două cărţi este că prima e o ficţiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viaţa Sfântului Arsenie Capadocianul” şi alte câteva cărţi. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.
De fapt, întâlnirea mea cu credinţa ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăşia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus şi compilat nişte materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.
El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase şi pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-şi că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu văzusem şi nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea „Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înţeleg ce este acea Sfântă Tradiţie a ortodocşilor.
Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la uşa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis şi i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocşi pentru a-i desemna pe cei de altă credinţă. Mi-a aşa: „Să nu mai spui niciodată că eşti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăţi, nici nu vorbeşti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei şi că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine şi m-a invitat să-l vizitez la biserică.
Timp de aproape jumătate de an, citind şi discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – şi cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogăţia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că creştinii din vechime nu credeau în „răpirea celor credincioşi” sau în „împărăţia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.
Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu înţelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând şi dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie şi mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.
Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obişnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai puţin voit. Relaţiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras şi doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărţile menţionate mai sus.
Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea mulţimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunoşteau între ei şi care aveau felurite inimi şi gânduri. Printre ei însă erau şi Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana şi proorocul Simeon.
Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînţeles şi fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înţelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii şi au înţeles.
Întoarcerea
Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.
Aşa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamţ. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.
M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii şi l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credinţă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi şi traducerea ortodoxă, mai duhovnicească şi mai plină de miez, după părerea lui.
Discuţia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.
M-am dus la el şi i-am spus că am nişte întrebări despre credinţă şi că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.
A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu soţia mea, cu el şi cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credinţă am eu; le-am vorbit despre Părtăşie şi despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” din opiniile mele.
Cei doi monahi, părintele Vlasie şi părintele Eufrosin, erau nişte persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanţi, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucureşti. Am discutat despre multe – despre icoane şi idoli, despre închinare şi slujbe bisericeşti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.
Discuţia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.
Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere, că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună „lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.
A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie şi i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însoţit de părintele Vlasie, am mers şi am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că şi el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.
Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca naşi i-am avut pe părinţii lui Vlasie, care erau şi ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.
După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia şi de ce nu aveam copii. Soţia mea pierduse o sarcină şi fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să aşteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.
Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credinţă şi peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului şi al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.
Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamţ. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfinţilor şi să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învăţături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeşte.
Astăzi
Întoarcerea mea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 2001. Anii petrecuţi în grupările neoprotestante m-au ajutat să învăţ multe lucruri folositoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos, mântuire, istoria Bisericii şi altele.
Spre deosebire de acele culte, unde toţi au aceeaşi credinţă, în Ortodoxie nu de puţin ori întâlneşti creştini care nu cunosc învăţătura Bisericii. Pentru cineva din afara, acest lucru pare de neînţeles. El este însă o realitate şi se datorează faptului că, în afara slujbelor Bisericii, se face foarte puţină cateheză (învăţarea credinţei Bisericii). E adevărat, credinţa ortodoxă este cântată în cadrul slujbelor, însă aceste cântări şi imne au un limbaj duhovnicesc înalt, care nu este accesibil omului de rând. Chiar şi atunci când în biserici se organizează întâlniri catehetice, la acestea participă foarte puţine persoane; ceilalţi nu sunt interesaţi de învăţătura Bisericii şi nu văd rostul acestor întâlniri şi discuţii. Pentru aceştia, slujbele Bisericii sunt suficiente.
Aşa se explică de ce mulţi creştini, necunoscând învăţătura Bisericii, cred în lucruri paralele şi contrare acesteia. Explicaţiile băbeşti şi superstiţiile se amestecă cu credinţa creştină şi, din păcate, ceea ce iese este prezentat drept „credinţă ortodoxă”. Acest amestec este criticat cu sârg de duşmanii Bisericii, care iau lucrurile ca atare.
De fapt, la nivelul omului de rând, există câte „bordeie”, atâtea „credinţe ortodoxe”. Deşi oficial Biserica a ţinut pasul cu provocările lumii moderne şi a răspuns, potrivit cu învăţătura Părinţilor şi cu voia Duhului Sfânt, la întrebările delicate ale veacului, mulţi creştini cred, mai mult sau mai puţin voit, în alte lucruri. De asemenea, dacă ne uităm la Tradiţia Bisericii, vedem că există unele aspecte rămase în suspensie, asupra cărora Biserica nu a formulat dogme. Diferiţi Sfinţi s-au pronunţat, în nume personal, într-un fel sau altul, iar Biserica în ansamblu a lăsat problema netranşată, considerând că acel răspuns nu este esenţial pentru mântuirea oamenilor. (Spre deosebire de această modestie şi admitere a cunoaşterii în parte – vezi cuvintele Apostolului Pavel – răspunsurile precise la toate problemele sunt o caracteristică a sectelor religioase.)
Cei cei s-au apropiat de Biserică după Lovitura de Stat din 1989 au luat lucrurile cumva de la început, adică au cercetat învăţătura Bisericii şi o cunosc. Deşi nu se poate spune că toţi dintre ei. Însă cei crescuţi în perioada comunistă, când regimul le interzicea preoţilor să-i înveţe pe oameni credinţa creştină, au în continuare un amestec pestriţ pe post de credinţă ortodoxă, amestec pe care îl trăiesc şi încearcă să îl transmită mai departe cu credincioşie nu doar în sânul familiei, ci şi în biserica locală.
Aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură (le recomand tuturor să citească măcar Noul Testament), mântuirea omului este o luptă şi o transformare continuă, în care îşi dau mâna voinţa omului cu harul şi puterea lui Dumnezeu.
Nu e uşor să fi ortodox astăzi. Aşa cum a spus Mântuitorul, „credinţa multora se va răci”, iar împlinirea cuvintelor Lui nu ocoleşte pe nimeni, fie el mirean, preot sau monah. Există multe provocări şi ispite, atât dinăuntru, cât şi din afara Bisericii. Împărăţia Cerurilor se ia cu străduinţă şi puţini dintre cei ce-şi zic creştini reuşesc să se oprească, să-l caute şi să-l găsească pe Dumnezeu în nebunia care ne înconjoară; cine caută cu răbdare descoperă o altă viaţă.
sursa: Ganduridinierusalim.com
