Între Dumnezeu și om, distanţa ontologică este de netrecut, esenţa lui Dumnezeu fiind desăvârşit transcendentă făpturii, dincolo de orice posibilitate de cunoaştere, experiere, înţelegere, trăire. Esenţa lui Dumnezeu este de neştiut omului, total, veşnic și definitiv inaccesibilă oricărei zidiri. Însă darul cel mai presus de fire al energiilor nezidite ne îndumnezeieşte după har, ne uneşte ipostatic cu Dumnezeu total, până la deplină identitate după har, dar fără amestecarea ipostasurilor noastre cu Ipostasul Fiului, al Tatălui ori al Sfântului Duh.
De aici scopul ultim al vieţii creştine, adevărata conştiinţă dogmatică a omului: dobândirea şi păstrarea harului. Putem spune că Persoana se bucură când nu mai pierde harul, toată pedagogia venirii şi plecării nesilite, desăvârşit libere a harului având tocmai acest scop – întărirea principiului personal în om și deci îndumnezeirea sa. În toată istoria omului, afară de Mântuitorul, o singură Persoană nu a pierdut niciodată harul: Preasfânta Fecioară Maria.
Sfântul Grigorie Palama, în Tomosul Aghioritic (Filocalia, vol. 7) evocă frumos câteva trăsături ale îndumnezeirii omului prin har, iar remarcabilă este și nota de subsol a Părintelui Dumitru Stăniloae despre perihoreza persoanelor:
„De aceea unul ca acesta să nu încerce să-şi întipărească cugetarea lui strâmbă în cei ce cugetă drept şi să sădească întinăciunea în cei neîntinaţi în credinţă, ci, lepădând cugetul său, să înveţe de la cei cercaţi, sau de la cei învăţaţi de aceia, că harul dumnezeirii este cu totul nelegat (de cele create), neavând în fire nici o putere capabilă să-l producă, fiindcă în acest caz n-ar mai fi har, ci o arătare a lucrării unei puteri naturale. Pe de altă parte, ceea ce s-ar săvârşi n-ar mai fi un lucru minunat, dacă îndumnezeirea s-ar produce printr-o putere a firii capabilă de îndumnezeire. Îndumnezeirea ar fi atunci un rezultat al firii, nu un dar al lui Dumnezeu. Iar unul ca acesta ar putea fi și s-ar putea numi în înţeles propriu și dumnezeu prin fire.
Dar puterea cea după fire a fiecăreia dintre existenţe nu este altceva decât o mişcare neabătută a firii spre lucrare. Însă cum l-ar mai scoate în acest caz îndumnezeirea pe cel îndumnezeit din sine, dacă ea s-ar cuprinde în marginile firii, nu pot să înţeleg. Drept aceea harul îndumnezeirii e mai presus de fire, de virtute și de cunoştinţă, și toate acestea sunt, după dumnezeiescul Maxim, nesfârşit mai prejos de el. Căci toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu prin puterile noastre face pe cel ce le are apt pentru unirea dumnezeiască.
Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic însăşi această unire negrăită. Căci prin el Dumnezeu însuşi pătrunde întreg, în cei vrednici întregi și sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu întreg, [ Dumnezeu îşi face întreg “perihoreza” în cei vrednici întregi și aceştia îşi fac întregi “perihoreza” în Dumnezeu întreg. Adică Dumnezeu se mişcă întreg în întregimea celor vrednici și aceştia se mişcă cu întregimea fiinţei lor în Dumnezeu întreg. Nimic din El nu le rămâne străin acestora (afară de esenţa Lui, de Însăşi Fiinţa Lui care este veşnic transcendentă făpturii, n.n.) şi nimic din ei nu rămâne în afară de Dumnezeu. Dar aceasta înseamnă că nici mişcările nu rămân separate, ci se întrepătrund. În mişcarea firii umane se mişcă și firea divină iar în mişcarea firii divine se mişcă şi firea umană, încât se face o singură mişcare, fără să se confunde omenescul și dumnezeiescul, asemenea mişcării îmbinate a sufletului şi a trupului.
Sfântul Grigorie Palama afirmă și aici în mod clar caracterul personal al unirii între Dumnezeu și cei vrednici. Numai persoanele se unesc între ele în întregime, câtă vreme primirea de către o persoană a ceva material se limitează la partea pe care o primeşte. Fără îndoială, persoanele unindu-se în întregime între ele nu-şi epuizează toate străfundurile în această unire, deşi toate sunt atinse de ea. Ele îşi rămân etern rezerve de putere și de dăruire reciprocă. Dar persoana e întreagă totuşi pe toate treptele pe care se comunică alteia. Întreagă se dăruieşte şi întreagă rămâne în ea însăşi, rezervă inepuizabilă de dăruire.- Parintele Dumitru Stăniloae] luând în ei înşişi pe Dumnezeu întreg (dar nu după fire, n.n.) şi dobândind numai pe Dumnezeu, ca un fel de răsplată a urcuşului lor spre El. Căci Dumnezeu străbate în ei asemenea sufletului în trup, ca în mădularele Sale, şi-i învredniceşte să fie în El.” (Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, Filocalia, vol. 7, p. 415-416)
Extras din În chilia de pe coridorul smereniei lui Hristos: Taina Persoanei în învăţătura Sfântului Siluan Athonitul şi a Cuviosului Sofronie de la Essex – Vasile Călin Drăgan.
