Preot Ioan Bădiliță
Tare mult îmi place de Elisabeta, mama profetului cu aripi de foc. Și am să vă spun de ce.
Imaginați-vă scena: Opt zile după nașterea pruncului. E momentul solemn al circumciziei și al punerii numelui. Vecinii și rudele iau cu năvală casa bătrânilor părinți. Parcă-i aud: „Shalom Adonai! Ce prunc frumos și binecuvântat! Zaharia se va numi. Da, da. Ca pe tatăl lui. Așa e datina la noi. Strămoșească și sfântă. Facem cum ne-au învățat bătrânii noștri.”
Acum Elisabeta erupe ca un vulcan: „Nu! Ci se va chema Ioan”. Ăia încremenesc. „Cum adică? Nimeni din neamul tău nu poartă numele acesta. Ia să vedem ce zice și tat-su”. Și încep să gesticuleze spre el (ceea ce înseamnă că Zaharia rămăsese nu numai mut, ci și surd). Confirmarea părintească apare scrisă pe tăbliță: Ioan este numele lui. Iar muțenia s-a prefăcut în doxologie.
Acum, să revin la motivul pentru care o admir enorm pe Elisabeta. Păi ea face praf principiul: „Ce-o să zică lumea? / Așa zice lumea / Așa ne-au învățat bătrânii / Așa e obiceiul”. Când leul răcnește, cine nu se va cutremura? spune profetul Amos. Iar când Dumnezeu poruncește, cine mai are timp de „ce-o să zică lumea?” Ce-ar fi însemnat ca Elisabeta să nu fie ferm ancorată în cuvântul Domnului? Să se lase influențată de rubedenii și obiceiurile lor. Probabil că istoria ar fi fost alta. Probabil că nici eu nu m-aș fi născut, din moment ce nu poți concepe existența unui om în afara numelui său, nume pe care nu numai îl primim, ci și în care ne întrupăm.
Așadar, în fața gândului de a fi pe placul lumii, să punem acel strașnic „Nu!” al Sfintei Elisabeta. Și vom simți cum inima noastră se va elibera de toate poverile, precum limba lui Zaharia, și va începe să salte în pieptul nostru, ca pruncul Ioan la prezența Vărului său în burtica Mariei.
