Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)
Rostul citirii acestei pilde este acela de a ne prezenta o Icoană cât mai apropiată de înțelegerea noastră a chipului spiritual al lui Dumnezeu, respectiv de a ne învăța cum ar trebui să ne raportăm la El şi, prin El, la semenii noştri.
Deşi pilda se numeşte a „întoarcerii fiului risipitor”, ea fiind un exemplu şi o încurajare pentru întoarcerea la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi, atunci când ne-am depărtat de sânul iubirii părintești, predominant în ea este chipul tatălui primitor. Aflându-ne în faţa ostenelilor Postului Mare, a perioadei de pocăinţă pentru propriile noastre păcate, Biserica ne înfățișează, prin intermediul acestei pilde, chipul paternității lui Dumnezeu, la Care să ne raportăm fiecare cu pocăința, cu postul şi cu viaţa noastră întreagă. Îl vedem, așadar în pildă pe acest tată care, atunci când fiul său cel mai mic îi cere partea de avere şi pleacă de acasă, le împarte averea celor doi fii ai săi şi nu se împotrivește plecării celui mic, dar, după ce pleacă, îl aşteaptă să se întoarcă şi, când o face, deşi trăise în chip nevrednic, îl primeşte cu toată dragostea şi-l repune în cinstea dintâi, bucurându-se de întoarcerea lui. Confruntat cu supărarea fiului celui mare vizavi de atitudinea sa binevoitoare faţă de fiu cel mic, tatăl face totul să-l înduplece să intre la ospățul bucuriei întoarcerii fratelui său, asigurându-l de dragostea pe care i-o poartă.
Din această relatare concisă, respectiv din atitudinea tatălui celor doi fii, în care suntem reprezentați, învățăm următoarele: Dumnezeu este tatăl nostru şi ne iubește cu o iubire necondiționată şi neinfluențabilă de păcatele şi neputințele noastre. El ne respectă libertatea de a ne chivernisi viaţa cum credem că este bine şi ne dă fiecăruia cele ce ni se cuvin. Când folosim rău această libertate, respectiv darurile primite, aşteaptă cu durere şi răbdare întoarcerea noastră. Când ne întoarcem, ne primeşte cu bucurie şi ne acordă iertarea necondiționat, înainte chiar ca noi să o cerem şi ne reașază în locul cuvenit, din care ne-am depărtat, orbiți de patimi, dar pe care El ni l-a păstrat din iubire. Reaşezarea noastră în cinstea inițială este însoţită de ospățul la a cărui bucurie sunt invitaţi fraţii noştri. Dragostea Lui ne este acordată tuturor. Confruntat cu neputința şi răutatea noastră, cu refuzul de a accepta dragostea Lui pentru fraţii noştri, Dumnezeu face totul pentru a ne ajuta să-I înţelegem atitudinea iubitoare faţă de toţi, să iubim şi noi şi să ne bucurăm de binele fraților, respectiv să înlocuim atitudinea justițiară şi rece faţă de ei cu una iubitoare şi asumatoare.
Ca să fiţi fiii Tatălui vostru…
Atitudinea iubitoare, iertătoare şi ocrotitoare a lui Dumnezeu, dorinţa şi lucrarea Sa în scopul viețuirii în comuniune de iubire a fiilor Săi reprezintă şi o invitaţie spre a urma acest exemplu. Ca fii ai acestui Tată, suntem chemaţi să ne asemănăm cu El. Ca oameni care ne raportăm prin credință la Dumnezeu, Care se definește prin iubire, suntem invitaţi la o atitudine asemănătoare. Cuvintele Domnului Hristos sunt fără echivoc: „Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepți şi peste cei nedrepți” (Mt 5, 44-45). Purtarea noastră cu iubire faţă de semeni nu este o opţiune, ci o consecinţă a înțelegerii unității întregului neam omenesc, a frățietății tuturor oamenilor prin Părintele comun şi a chemării lor la comuniunea veșnică în iubire. Totodată, modul viețuirii noastre este o mărturie despre Dumnezeul în Care credem. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt 5, 16).
În duhul iubirii dumnezeiești suntem chemaţi să fim una
Asumarea de către noi a paternității lui Dumnezeu, respectiv a filiației faţă de El înseamnă, totodată, şi înțelegerea unității ontologice a întregului neam omenesc – a întregului Adam, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov -, respectiv asumarea frățietății noastre umane, a tuturor fiilor şi fiicelor Lui. Dar această unitate nu este doar un dat, ci este şi o temă, un program de viaţă încredințat nouă; suntem cu toţii chemaţi să lucrăm în şi pentru această unitate continuu, prin tot ceea ce facem. Întreaga viețuire conform rânduielii lui Dumnezeu, respectând ceea ce numim „poruncile” Lui, înseamnă o viețuire spre binele tuturor şi al fiecăruia în parte. Ea înseamnă şi o asumare a modului de raportare la cei din jur asemeni Părintelui ceresc, lucrând pentru binele lor chiar şi atunci când ei nu-l înţeleg şi nu pot să-l dorească. Înseamnă o asumare şi o susţinere în bine a celorlalți, cu iertare atunci când greșesc şi cu necontenirea de a face binele şi faţă de cei care, aparent, nu l-ar merita. Această asumare trebuie făcută şi cu un duh de jertfă şi de renunțare la sine, la interesul imediat, pentru binele comun, care constituie şi cadrul general al binelui fiecăruia dintre noi, deoarece, aşa cum învăța Sfântul Vasilie cel Mare, „dacă binele general suferă, atunci se duce pe copcă şi binele particular” (PSB 12, Bucureşti 1988, Epistola 136, p. 321).
Ascultând azi pilda cu Tatăl primitor şi cu cei doi fii – unul risipitor, iar altul nepăsător -, suntem chemaţi să răspundem, mai mult cu viaţa decât cu cuvântul, la întrebarea: „Cum stăm noi în faţa iubirii Părintelui ceresc?”. Răspunsul îl dăm cu modul cum ne raportăm la fraţii noştri şi la întreaga moștenire primită de la Dumnezeu prin părinţii şi înaintașii noştri, la Ţara şi Biserica noastră.
† Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului
Sursa: http://ziarullumina.ro.
