Preot Ioan Istrati
Un acut sentiment al nevredniciei, o neîmplinire de sine, un gust amar al slăbiciunii, o neîncetată durere a netocmirii lăuntrice.
Atâta lume își pune nădejdea în rugăciunea mea și eu nu pot nimic, nu știu nimic și nu fac nimic bun.
Singura mângâiere e faptul că, punând oamenii să se roage cu toată ființa lor, Dumnezeu le schimbă minunat ființa, le luminează gândul tainic al inimii, le frăgezește simțirea și le deschide ochii sufletului pentru a vedea harul. Și așa se vindecă.
Eu sunt ca un antrenor de gimnastică a ființei, care strigă tare, dar tot gimnasta trebuie să sară și să sfideze gravitația.
Și pe zi ce trece sunt tot mai îndrăgostit de singurătatea cu Dumnezeu.
