În strălucirea zilelor de toamnă,
Cu tot belşugul lor de roduri coapte,
Cu bruma ce s-aşterne-n miez de noapte,
Cu ceaţa grea, asemenea tristeţei,
Ce-nvăluieşte ceasul dimineţei,
Şi-mbracă-n falduri mari întreaga fire,
Văd chipul Tău plecat spre Adormire,
A frumuseţilor cerească Doamnă.
În adevăr, rodită şi virgină,
În sânul tău, ca-n brazda cea mai sfântă
Un spic de aur, tainic se împlântă.
Iar faţa ta, de zâmbet luminată,
Mi-aparte ca o miazăzi curată,
În care suferinţa, ca o ceaţă,
Umbreşte ochii grei şi plini de viaţă,
Încercuind cereasca lor lumină.
Eu te salut, divină plinătate,
A harurilor sfântă visterie!…
Asemenea cu toamna aurie,
Revarsă peste-ntreaga omenire
Belşugul rodurilor de iubire,
Şi satură-ne foamea sufletească,
O, dă-ne pâinea nouă şi cerească,
Crescută-n brazdele nesemănate!
Întinde-ţi, noapte, acoperământul,
Să nu mai vadă ochii mei pământul.
Sub adăpostul tău cel tăinuit
Să fug din lume, către cel iubit!
Întinde-ţi, noapte, cortul fără stele,
Să fii iatac închis iubirii mele.
Tu sună-ţi lin a umbrelor Psaltire,
Căci iată, vine Preaiubitul Mire.
Şi-n cutele de linişte sihastră,
Să tăinuieşti de toţi iubirea noastră.
A desfătării sfinte mărturie,
O, noapte fi-mi prielnică şi mie.
Extras din Poezii – Zorica Lațcu, ediția a II-a, Editura Sophia.
