Azi mă duc de dimineață la o bătrânică Stana, v-am mai scris eu de ea. A stat în gerul iernii luni de zile și a strâns bani pentru zidirea Bisericii din satul ei. De mila ei, oamenii ajutau Biserica. Acum e ctitor la ea în sat și e pomenită la toate Sfintele Liturghii.
Băbuța are 90 de ani. Nu mai vede aproape deloc și nu mai aude. Stă singură. Copilul ei are 70 de ani și e operat la inimă.
Intru în curte, mă uit pe geam. Era încă întuneric. Bătrânica stătea în genunchi la Icoana Maicii Domnului și se ruga. Lumânarea pâlpâia ușor, ca o aripă de Înger. Bat ușor la ușă. Nimic. Bat mai tare. Bătrâna se ridică iute de la rugăciune: poftiți, părinte. Vă aștept ca pe Dulcele Iisus, ca pe Moș Crăciun.
Zâmbesc.
Îi zic rugăciunile, o spovedesc si apoi o împărtășesc cu Trupul lui Dumnezeu.
Băbuța mă apucă de mână. Părinte, eu nu mai văd aproape deloc și nu mai aud bine. Dar simt că sunteți mâhnit. Să nu fiți părinte. Că sunteți păzitor al celei mai scumpe comori din lume: Sfânta Euharistie. Și nu sunteți niciodată singur: Măicuța Domnului e mereu lângă domnia voastră.
Mă cutremur de mintea ageră, de acuratețea simțirii ei, de darul cunoașterii oamenilor.
În taina lumânării aprinse de pe masă, în tihna îngenucherii și în liniștea rugăciunii, băbuța asta cară în spate neamul românesc pierdut printre străini.
