În aprilie 1910, Emil Gârleanu publica în „Unirea – foaie bisericească politică din Blaj”, un text literar care s-a pierdut, peste ani. Îl redăm aici, din arhivele României:
În Vinerea Patimilor
E cald. Primăvara zâmbește din florile livezii de zarzări, ce împresoară Bisericuța uitată din fundul mahalalei pustii. Deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițiește într-o sclipire; iar glasul clopotului se împrăștie duios. E în Vinerea Patimilor. Ușile pridvorului sunt deschise larg în lături, ca și ferestrele pronaosului. Cu capul înclinat pe piept, cu fruntea încinsă de spini, cu mâinile și picioarele pironite, Hristos zâmbește, amar și iertător, din mijlocul Bisericii. Două lumânărele de ceară picură în răstimpuri, lacrimile lor fierbinți, care se scurg de se-ncheagă pe trupul chinuit. Câteva rândunele intră și sboară spre cuiburile lipite de marginea cafasului. Miroase a tămâie și a floare. Altarul de abia se deslușește, cu chipurile șterse ale Sfinților, ce privesc ca dintr-o lume de vis. În strana din dreapta un dascăl cetește somnoros. Și în curte, pe lespezile spălate de ploi, printre crăpăturile cărora troscotul își întinde vițele, se aude arare câte un pas târâit al vreunei bătrâne drept credincioase; au venit trei. Mărunțele, aduse de șale, pierdute în cațaveici, șchioapătă toate spre sfânta Cruce; se opresc, bat mătănii, își mișcă buzele repede și lăcrămează. Apoi stau cu fruntea lipită de rogojina roasă, în vreme ce rândunelele se încrucișează, ciripind, pe deasupra, culcând în sborul lor nebunatic, flăcările celor câteva lumânări ale policandrului. Perdeaua din ușa Altarului se trage la o parte și preotul, cu barba albă ca și primăvara de afară, blagoslovește. Băbuștele se ridică și merg la împărtășit. În ușă se ivește chipul mătușii Sultana, aducându-și strănepotul, pe Iliuță, de mână. Bătrâna se oprește și îndeamnă copilul:
– Iliuță, puiule, fă cruce… Așa… zi după bunica: În numele Tatălui.
– În numele Tatălui.
– Și-al Fiului.
– Și-al Fiului.
– Și-al Sfântului Duh. Amin.
– Și-al Sfântului Duh. Amin.
– Așa, sufletul bunicii. Hai, de-i săruta Crucea, că doar ești mare; ai patru ani.
Și o iau încet înainte. Băiețelul, cu ochii mari, albaștri și speriați, cu părul încâlcit, rămâne mai în urmă, par’că îi e frică. Bunica îl îmbie după ea. Când ajung în fața Crucii se opresc. Bătrâna se închină. Iliuță se uită bine, bine, și trage pe bătrână de mână, să o întrebe la ureche:
– Bunicuțo, de ce stă oare Sfântul – așa, pedepsit?
Bătrâna îl alintă, și-i răspunde:
– L-au pironit jidovii pe Cruce, suflețelule; Îi plin de sânge și de răni. Hai, de-L sărută și te roagă.
Și tremurând, îl ridică în brațe. Copilul privește la chipul firav, la picăturile de sânge de pe frunte, și își amintește că așa, rănit, nu mai văzuse decât pe Gheorghiță, băiatul diaconului, când îl lovise un altul cu piatră. Ca și atunci buzele i se strâng pungă, și-i vine să plângă. Apoi se pleacă, și, ușor, cu mânușița, desmeardă fruntea îndurerată a Celui răstignit și-L mângâie:
– Săracul!… Săracul!
Și-L sărută.
În clipa aceasta scapără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga Biserică. Bătrâna, orbită, își întoarse privirea înspre fereastra, pe unde-și închipuia că năvălise soarele; dascălul alergă la mucarniță, crezând că se încinsese cumva flăcările lumânărilor din policandru. Numai copilul simți pe obraz o sărutare caldă, ca de mamă. Când îl lăsă jos, voi par’că să spuie ceva bătrânei, dar nu mai știu ce anume.
Și eși, cum venise, de mâna bunicăi. Iar din ușă mai întoarse capul, și zâmbi cuiva, – unui chip, care nici lui, ci doar numai sufletului lui se arătase.”
Emil Gârleanu
Sursa: http://activenews.ro
