Preot Ioan Istrati
Văd întristat încercările unor părinți căldicei, de edulcorare, cosmetizare și fardare a mortului care pute îngrozitor.
Molima asta nu a venit din mila lui Dumnezeu, ci e suferința infinită a Celui Preacurat care plânge și ne lasă în păcatele noastre strigătoare la cer, de neam omorâtor de Dumnezeu.
De asta nu mai putem sta unul lângă Altul, nu ne mai putem îmbrățișa. Că suntem prea plini de virușii urii și ai răutății.
Virusul e doar o metaforă materială a iadului pe care l-am clădit în minte și ne invadează lumea.
Molima e retragerea plânsă a lui Dumnezeu din sânul unei umanități vorace care își omoară pruncii- florile raiului- în pântece, care clădește iadul pe pământ prin enormități ale plăcerii ucigașe.
Molima trebuie să ne îngenuncheze ca să strigăm la Tatăl nostru pe care L-am dat afară din inimi și din minți, pe care L-am izgonit din lumea noastră, care fără El se prăbușește în moarte.
Molima trebuie să ne facă să plângem amarnic pentru păcate, să devenim mai buni, măcar înaintea morții, să simțim durerea uriașă a celor săraci, chinuiți, abuzați, distruși de imensa noastră nesimțire acaparatoare de bunuri și de suflete.
Și dacă nu ne vom întoarce în genunchi la Tatăl, El ne iubește atât de infinit, încât va trece pe lângă noi plângând și nu-L vom mai vedea niciodată.
”Înainte de a ne întoarce în pământ, îngăduie-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine”.
