„Încă mai este loc «la» Cruce…”
„Încă mai este loc… «sub» Cruce”
„Încă mai este loc… «pe» Cruce”
Praznicul „Înălțarea Sfintei Cruci” este o „Vinere Mare” în toamnă. Biserica a considerat că trebuie să ne amintim viguros de Sfânta Cruce și în toamnă, nu doar în primăvară. Suntem invitați să ne punem această întrebare: Cât de prezentă a fost crucificarea în viața mea? Viața ne pune în diferite ipostaze: a lui Iisus Crucificatul, a Maicii Domnului (asistând îndurerată la Răstignire, plină de compasiune și răvășită de participare interioară), a lui Iuda trădătorul sau a lui Pilat – factorul decizional, politicianul. În fiecare dintre aceste ipostaze, fiecare dintre noi stăm, de-a lungul vieții, mai mult sau mai puțin timp. Așa că este bine să facem o radiografie riguroasă: De câte ori în viață am fost eu, explicit, contra lui Dumnezeu, crucificându-L?
În ființa umană, de la căderea primordială în păcat – nu este greu să constatăm – există o sete de Sânge, o violență, o dispoziție spre agresare. Poetul Adrian Păunescu spunea liric: „Setea de crimă e cea care ne animă!”. Care e remediul? Dacă nu ne vom îmblânzi violența interioară consumând Trupul și Sângele Domnului la Biserică, Euharistia, această violență se va exprima în societate, inducându-ne să consumăm sângele și trupul semenilor, să le devorăm lor existența. Cu alte cuvinte, avem tendința, programarea păcătoasă, să ne extragem energia vitală prin „vampirism” emoțional și energetic. Există în fiecare dintre noi un dinamism ce trebuie corect gestionat și orientat bine. Îi „consumăm” pe alții neacceptându-le modul de a fi; practicăm secătuirea lor de forțe; în familie, la locul de muncă, în societate etc. (E ceea ce numește Patericul „mănânci carne” de frate.)
Este, deci, obligatorie o călătorie înțelepțitoare prin adâncurile propriului sine. Unii călătoresc mult, în lung și-n lat pe acest pământ, peste ape, mări și țări, uitând că adevărata călătorie, cea mai ziditoare și mai dătătoare de energii este cea prin propria inimă, care ajută să se înțeleagă mai bine, să crească lăuntric. Se întreba părintele Teofil de la Sâmbăta, în plin comunism: „De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?”. Privind la cei vârstnici, Lucian Blaga observa: „Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit timpul este o dimensiune a întineririi. Spiritul nu are vârstă și este în afara timpului. Doar materia îmbătrânește și se degradează! Spiritul e din lumea de dincolo și nu e consumat de timp!”. Iar William Shakespeare constata dramatic: „Din ceas în ceas ne maturizăm, ne maturizăm și, din ceas în ceas putrezim, putrezim” („The Tempest”, rostit de personajul Prospero).
Care este, deci, rostul Crucii, al suferinței? Să ne invite la o inteligentă repoziționare față de viață: „Stau în mica celulă singur, îngenunchez şi fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător la acestea; soarele şi viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii şi dușmanii mei, ba şi cu mine însumi. Stau deci în genunchi şi mulțumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un stăpân rece în fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer” (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 316). Scopul vieții este deci să învățăm să iubim. Inima, instrument al cunoașterii, este sediul emoțiilor: L-am simțit eu pe Dumnezeu, vreodată? Când? Cât de mult suferința m-a condus spre această experiență?
Deci, Mântuitorul Hristos ne invită „pe” Cruce pentru exorcizarea răului din ființa noastră, nu doar „la” Cruce, asistând întrucâtva pasiv, nici doar „lângă” Cruce, precum erau soldații executanți ai ordinului de crucificare. Am învățat noi, oare, până acum, că suferința este spre folosul nostru? Ea este o formă de moarte față de păcat, față de rău, față de otravă. De aceea Sfinții Părinți foloseau sintagma: „Doamne, dăruiește-mi să nu aștept moartea pentru a muri!”.
Vom încheia readucând în memoria colectivă un aforism medieval: „Să suferi e o durere; să fi suferit e o bucurie!”; când suferința a trecut, când o situezi în trecut, altfel o percepi, altfel o guști. Deci, să revenim la întrebarea dintru început: am metabolizat corect durerile trecutului? Am reușit să facem acest lucru atunci când percepem trecutul, cu suferință și cu bucurii, ca pe un patrimoniu, nu ca pe o povară! Aceasta este adevărata asumare și „Înălțare” a Crucii în viața noastră și în istorie.
Arhim. Prof. Univ. Dr. Teofil Tia
