Începuturile religiei și magiei

Religia şi Magiile. Abel şi Cain.
Definiţiile mai noi ale religiilor au în vedere anumite trăsături care pot fi aplicate unui număr restrâns de credinţe, crezuri şi concepţii aşa numite religioase. Aceste definiţii şi catalogări sunt rezultatul abordării ştiinţifice (religionwissenshaft) începută la sfârşitul secolului XIX în mediile universitare occidentale.

În ce ne priveşte vom căuta să tratăm această temă din perspectiva credinţei creştine ortodoxe, perspectivă care diferă în puncte esenţiale de abordările ştiinţifice, sociologice, filosofice, istorice sau psihologice. Nu interesează aici nici perspectiva culturală, mult răspândită de altfel în mediile intelectuale, ci doar revelaţia creştină ortodoxă.

Din multele definiţii şi accepţiuni ale noţiunii de religie vom reţine aspectul de relaţie, re-legare, re-luarea comuniunii omului cu Creatorul său. Biblia ebraică nu foloseşte desigur termenul de religie, dar avem pe acela de legământ, alianţă, (b’nai) testament, şi anume legământul lui Dumnezeu cu oamenii.

Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, era de la început în legătură cu Dumnezeu, cu creaţia şi cu semenul (Adam-Eva). Cu Dumnezeu era în relaţie de fiu (după asemănare89, dar nu după fire, fiinţă, natură, substanţă, esenţă); cu creaţia era în relaţia de împărat90, preot şi prooroc; cu semenul era de o fiinţă91 (homoousios).

Relaţia cu Dumnezeu şi cu cosmosul a fost zdruncinată din temelii în urma căderii protopărinţilor în păcatului strămoşesc şi alungării din rai. (Facere III, 23). Cu puţin înainte de această situaţie, Adam şi Eva au trăit primul sentiment de natură religioasă al oamenilor căzuţi din harul comuniunii cu Dumnezeu, şi anume teama: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns.” (Facere III, 10). Reacţia primilor oameni în urma călcării poruncii este exact aceea a copiilor care, rămaşi câteva momente singuri, au călcat prin neascultare porunca părinţilor au făcut o poznă, o prostie, au spart ceva, sau chiar au mâncat ce nu trebuia: „Şi femeia a văzut92 că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii.93 Şi a luat din roada lui şi a mâncat; şi a dat şi bărbatului său care era cu ea, şi el a mâncat… Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai, în boarea amurgului; şi de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam şi femeia sa printre pomii raiului.” (Facere III, 6-7)

Urmează un act de necuprinsă şi mai presus de minte iubire: Dumnezeu, vine în căutarea copiilor pierduţi, întinde o mână de ajutor, dă o şansă cum se spune acum: „Şi Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?”” (Facere III, 8) Cu adevărat aici apare pentru prima dată religia, şi anume la iniţiativa lui Dumnezeu. Dumnezeu întemeiază o religie, omul urmează să răspundă liber acestei chemări la mântuire. Dar, încă odată vai, Adam şi Eva au trăit primul sentiment al oamenilor căzuţi din harul comuniunii cu Dumnezeu, şi anume teama, inspirată de cel rău: „Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m-am temut, pentru că sunt gol şi m-am ascuns.” (Facerea III, 10). Ce vedem din această reacţie? Omul are de atunci pornirea de a fugi de Dumnezeu, iar teama aceasta nu este acea „frică de Dumnezeu” binecuvântată, care este începutul înţelepciunii (Pilde I, 7): „Înţelepciunea-i frica de Domnul-Dumnezeu, şi-a te feri de rele, aceasta este Ştiinţa”. (Iov, XXVIII, 28) Acea frică este exact opusul temerii, ea are efectul dorit de Dumnezeu. „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, şi dragoste să vă apropiaţi!” este chemarea cea mult dorită a mântuirii, chemarea lui Dumnezeu prin gura preoţilor spre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Primii oameni aflaţi în acest stadiu, Adam şi Eva, căzuseră din „viaţa în rai cu Dumnezeu” la „viaţa religioasă în afara raiului şi fără Dumnezeu”, adică pur şi simplu din viaţă la moarte, întâi cea duhovnicească („căci în ziua în care vei mânca vei muri!”), apoi şi cea naturală (fizică). Dar totodată ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu, vorbiseră cu El, fuseseră în rai (paradis, Eden), care de acum încolo era închis pentru oameni şi păzit de heruvimi94 cu sabia de foc, deci era lumea „de dincolo” fără a fi şi „de apoi”, căci nu mai era accesibilă omului nici măcar după moarte.

Această trăsătură va merge mai departe pe tot parcursul istoriei până la Hristos şi va fi, ca şi celelalte elemente ale religiei, preluată şi împlinită în Hristos şi trăirea creştină. Căderea părinţilor n-a fost totală şi radicală (ca aceea a diavolilor), chipul lui Dumnezeu într-înşii fiind doar întunecat (rănit): „Iar măcar de au şi greşit strămoşii noştri Adam şi Eva înaintea Domnului Dumnezeu şi căzuse din darul cel dintâi, însă n-au căzut din credinţa cea către Dumnezeu, ci plini erau de frica Domnului95 şi de dragoste şi aveau nădejde de izbăvirea lor, de care (…) li se descoperise lor.”96 (sublinierile ne aparţin) Pasajul redat anterior ne arată deja prezente în acest stadiu căzut religios, cele trei virtuţi teologale, desăvârşite în Hristos şi Biserica Sa.

Cei doi fraţi Cain („câştigat”, „dobândit”) agricultorul şi Abel păstorul, au inaugurat preoţia de tip religios, şi anume aducerea de jertfe pentru îmbunarea şi împăcarea cu Dumnezeu (Facere IV, 4-5): „După un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor”.

Afirmaţia de mai sus, „preoţia de tip religios”, vrea să facă diferenţa clară între preoţia fiilor Cain şi Abel, şi preoţia ontologică, cea a protopărinţilor Adam şi Eva dinaintea căderii. Întreg cosmosul era o biserică iar Grădina Edenului o „Sfântă a Sfintelor” în care oficiau cei doi Mari Preoţi. Creaţia întreagă, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, aşa „bună foarte“ cum a mărturisit-o Dumnezeu Însuşi a fi, era o Biserică, sfântă, catolică şi ortodoxă. Nu putem descrie în concret cum era acel cult, dar cu siguranţă că se deosebea radical de cultul religios aşa cum îl cunoaştem după cădere. Şi unul din punctele esenţiale de deosebire îl constituiau jertfele. Dacă s-ar putea vorbi de vreo jertfă în cazul protopreoţiei, absolut sigur este că era una nesângeroasă, după cum este binecunoscuta jertfă a Bisericii creştine. Dar iată, preoţia religioasă necesită, prin mâinile bineplăcutului lui Dumnezeu Abel, jertfa de sânge, a celor „întâi-născuţi ai oilor” şi anume mieii cei nevinovaţi! Atât Abel ce este jertfitor dar şi jertfă el însuşi, cât şi mieii jertfiţi sunt prototipuri ale Jertfitorului şi Jertfei Supreme: Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, Iisus Hristos.

Existenţa jertfelor reclamă existenţa unui altar, de obicei din piatră şi situat pe o înălţime sau într-un loc deosebit. Cu timpul jertfele şi rugăciunile, într-un cuvânt cultul, au început să fie oficiate de anumiţi oameni special aleşi din rândurile obştei, alcătuindu-se astfel o clasă sacerdotală, preoţii, ce s-au ordonat mai târziu în chip ierarhic.

Dacă părinţii Adam şi Eva au fost solidari şi în cădere, urmând acelaşi drum, fiii lor vor marca o despărţire radicală: cel dintâi născut va continua căderea introducând în religie magia cu etosul ei, fiind la început magico-religios, ca treptat să decadă tot mai mult în magie, ca protopărinte al magiei, vrăjitoriei, ocultismului, ce va duce în generaţiile următoare la păgânismul magic, opus deja trăirii religioase. Spre totală deosebire de acesta, dreptul Abel „este… întâi începător al tuturor drepţilor, care prin sângele său a întemeiat întâia Biserică a drepţilor. Pentru că de la sfârşitul mucenicesc al acestuia a început a se zidi Biserica Legii vechi cu muceniceştile sângiuiri, ucişi fiind nevinovaţii drepţi şi sfinţii lui Dumnezeu prooroci.”97 Primind această învăţătură, vedem apariţia Bisericii Legii, adică a religiei, ce va fi desăvârşită la Rusalii prin pogorârea Duhului Sfânt prin întemeierea Bisericii Harului, cea una, sfântă, sobornicească (catolică, universală şi deplină), apostolească (adică misionară) şi desigur ortodoxă: drept (bine) slăvitoare (cinstitoare), drept (bine) credincioasă.

Drumurile omenirii se despart radical: partea”cea dreaptă” (şi ajungând astfel la dreapta Tatălui şi a Fiului) alege calea religiei, venerarea lui Dumnezeu în teama sfântă („începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” Pildele lui Solomon I, 7); „cei de-a stânga” (iarăşi a Tatălui şi a Fiului) aleg calea magiei. De aceea trebuie făcută o distincţie clară între magie (vrăjitorie, ocultism) şi religie. Omul religios – preot şi credincios -, recunoaşte dependenţa sa totală de Dumnezeul atotputernic pe care Îl venerează şi Căruia Îi cere în rugăciune cu frică şi smerenie, mila şi ajutorul. Spre deosebire de acesta, omul magic are mentalitatea de tip „Aladdin şi lampa fermecată”: socoteşte că duhurile (forţele) supranaturale (sau chiar supraomeneşti, cel puţin ca posibilităţi de acţiune) îi stau cumva la dispoziţie pentru a-i îndeplini toate dorinţele, planurile şi poftele sale lumeşti imanente. Pentru aceasta, este necesară iniţierea, cunoaşterea unor formule magice, unor ritualuri, chiar jertfe de tip religios, a unor superstiţii, tipicuri, reţete, care fiind aplicate corect şi de către o persoană competentă („preot”, vraci, mag, şaman, vrăjitor, etc.) vor da rezultatele scontate în orice loc şi perioadă (o acoperire oarecum universal valabilă). La limită, chiar dacă este în continuare recunoscută existenţa unei Fiinţe atotputernice şi înfricoşătoare, I se cere Acesteia sprijinul de tip „contractual” (do ut des, dă şi ţi se va da), pentru aceleaşi dorinţe, planuri şi pofte lumeşti imanente. Categoriile filosofice transcendent şi imanent („lumea cealaltă” şi „lumea asta”) ne ajută în acest stadiu să definim orientările diferite şi opuse ale magiei şi religiei precreştine.

Această deosebire este din ce în ce mai greu de făcut de către cei a căror inimă s-a împietrit, iar mintea a devenit opacă Duhului Sfânt. Pentru aceştia elementele comune magiei şi religiei se vor amesteca şi confunda, până la a le pune pe acelaşi plan şi apoi a nu le mai deosebi. Căci credinţă în Dumnezeu şi frică de El aveau şi Abel – religiosul şi Cain – magicul, amândoi erau preoţi şi slujeau. Frica lor însă se deosebea exact cum am amintit mai sus: cea a lui Abel, frica mântuitoare de a nu-L pierde pe Dumnezeu, iar a lui Cain, frica vinovată a celui ce fuge şi se ascunde fără a arăta curajul pocăinţei: „şi de la Faţa Ta voi fi ascuns.”(Facere IV, 14) Dar fiindcă Abel – religiosul era bineplăcut lui Dumnezeu, Cain – magicul atrăit la îndemnul diavolului acelaşi sentiment ca şi „tatăl” său: pizma, făcând şi pasul extrem de eliminare a adversarului de neînvins în luptă dreaptă: uciderea mişelească de frate. Iar de atunci încoace magicii şi magia continuă acelaşi lucru, mai întâi împotriva Bisericii Legii, cea a lui Cel Ce Sunt, adică Dumnezeu Fiul neîntrupat, urmând prigonirea Bisericii Harului, a lui Hristos, Dumnezeu Omul. Afirmaţiile de mai sus pot fi întărite cu înlesnire cu multe locuri din Sfânta Scriptură, şi validate de istoria recentă şi trăită în zilele noastre.

Eliminarea fizică a lui Abel, nu a folosit la nimic magicilor. Pentru că în nebunia lor, aceştia fac abstracţie de faptul că bineplăcerea lui Dumnezeu nu poate lăsa lucrurile la cheremul lor, şi iată, Domnul alege continuarea religiei prin noul născut Set. Potrivit aceleiaşi surse, pe baza afirmaţiilor unor părinţi şi scriitori bisericeşti, Set a fost răpit la ceruri de către îngerul Domnului timp de 40 de zile, în care a fost iniţiat în tainele cosmosului şi i s-au descoperit (revelat) evenimente viitoare,98 observându-se astfel alte elemente ale religiei: revelaţii făcute de Dumnezeu aleşilor Săi, proorocii. Mai mult chiar se afirmă de către autori ca Tertulian, Sf. Clement al Alexandriei, Fer. Ieronim, Sf. Atanasie cel Mare şi faptul că odată cu Set se începe şi scrierea, în acest caz fiind vorba de o carte sfântă, cunoscută apoi ca „proorocia lui Enoh”.99 Această carte nu a ajuns suficient de nealterată până în zilele noastre, versiunea existentă fiind prin urmare inclusă de Biserică în categoria cărţilor apocrife ce trebuiesc consultate cu multă prudenţă, nefiind aşadar normativă pentru credinţă. Aici apare un nou element al religiei: o structură mai mult sau mai puţin dogmatică a doctrinei, consemnată în cărţi sfinte, fiind prezentă totodată şi o tradiţie orală.

Seminţia lui Cain nu va putea în continuare, fiind lipsită de harul lui Dumnezeu, decât să parodieze credinţa, cunoaşterea, cultul şi meşteşugurile religioşilor: „Încă s-a învăţat seminţia lui Cain şi vrăjitoriile, farmecele şi descântecele şi împărtăşirea cu dracii şi era potrivnică lui Dumnezeu şi urâtă de Dumnezeu, pentru aceea mai pe urmă cu potopul s-a prăpădit de tot.”100 Faptul că francmasoneria îl revendică pe Cain ca pe întemeietorul ei101 ne lămureşte pe deplin despre caracterul potrivnic lui Dumnezeu şi creaţiei sale al acestei odioase instituţii, ce se prezintă la vedere ca „iubitoare de oameni şi binefăcătoare.” Într-o altă redactare a „Hronografului”,102 citim despre apariţia credinţelor idolatre (magice, politeiste):

„Începură a crede unii în soare, alţii în lună, alţii «în stele şi în cele ci li umblă capul103»; alţâi într-apă ş-alţii în «petri, în focu» zicând că aceia sunt dumnezeii.”

Câtă diferenţă între această învăţătură a adevărului revelat cu privire la originea religiei şi a credinţelor şi modelul evoluţionist propus (şi când a fost cu putinţă chiar impus!) de către „ştiinţa religiilor”, potrivit căruia la început au fost credinţele animiste şi politeiste, ca mai apoi, în decursul unei evoluţii spirituale pe durata a nu se ştie exact câte …miliarde de ani (!?), să apară, ca stadiu intermediar, credinţa monoteistă. Deci o răsturnare completă a adevărului ce ne înfăţişează o involuţie duhovnicească, de la religia monoteistă, la credinţele magice politeiste.

Cele două seminţii însă trăiau pe aceleaşi meleaguri, erau rude, vorbeau aceeaşi limbă. Inevitabilul s-a produs: „Fiii lui Dumnezeu104, văzând că fiicele oamenilor105 sunt frumoase şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.” (Facere VI, 2). Seducţia erotică este de la început una din armele cele mai de temut – dacă nu chiar cea mai importantă – ale magiei. Unul din studiile de referinţă ale lui I.P. Culianu a fost intitulat pe bună dreptate „Eros şi Magie în Renaştere”.106 Melanjul religiei cu magia a dus la degradarea continuă a primei, până când s-a ajuns, la 2 200 de ani de la Facerea lumii, la măsura de curăţire radicală a lumii de către Dumnezeu: potopul. Singurii oameni scăpaţi din urgia apelor au fost dreptul Noe (din seminţia lui Set), cu cei trei fii Sem, (preotul) Ham (slujitorul) şi Iafet („întins”, „lăţit”, împăratul), împreună cu soţiile lor, în total 8 oameni, din care se trag toate popoarele de astăzi. Aceşti drepţi trebuiau să continue pe calea binecuvântată a religiei, acum când, aşa cum s-a afirmat mai sus, seminţia magică blestemată a lui Cain a fost nimicită cu desăvârşire. Dar n-a fost să fie aşa, ci mijlociul, Ham, şi urmaşul său Canaan, au căzut în starea de magie, fiind blestemaţi de către Noe a fi robi lui Sem şi Iafet (Facere IX, 25-26) în urma nelegiuirii a-l batjocori pe bătrânul doborât vremelnic (pentru prima oară în istorie) de tăria ameţitoare a vinului. Semnul acesta era avertisment pentru puterea alcoolului şi a drogurilor de tot felul de mai târziu, capabile de a subjuga voinţa omenească până la degradare completă.

*

Dacă francmasonii, ocultiştii şi cei asemenea lor îl revendică şi îl cinstesc pe Cain ca pe strămoşul lor, vom fi şi noi de acord cu ei, afirmând că de atunci şi până la sfârşitul lumii cele două etosuri şi duhuri, cel al lui Abel, – de aceeaşi factură cu cel al lui Set – şi cel al lui Cain, se vor înfrunta şi confrunta permanent, fie explicit şi direct, fie implicit şi indirect. Deşi au dispărut fizic, urmaşii lui Cain continuă să existe după duhul cainit, etosul magic, – idolatria- putând fi oricând echivalat cu etosul masonic.

*

Aşa cum se cuvenea, Noe ca un arhi-iereu (întâiul-preot, mai-marele preot) aduce lui Dumnezeu jertfa religioasă cea bineplăcută: „Şi Noe I-a zidit Domnului un jertfelnic;107 şi a luat din toate animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere-de-tot108 pe jertfelnic” (Facerea VIII, 20).

*

Peste câteva sute de ani întâlnim, asemănător perechii antinomice Abel-Cain, alţi doi reprezentanţi ai religiei şi magiei: Eber (în traducere: „trecător” sau ,,trecere”, a se vedea şi pesah, pascha) din seminţia lui Sem şi uriaşul vânător Nimrod din seminţia lui Ham (Facerea X). „Vestiţi – căci Ever a fost începătură neamului evreiesc, iar Nimrod întâi între oameni împărat s-a făcut.”109 Echilibrul balanţei demografice se înclină drastic în favoarea magicului Nimrod: popoarele nou-născute i se supun rând pe rând, iar religioşii rămân, până la venirea Mântuitorului, o minoritate restrânsă în special la poporul ales (cu notabile excepţii din celelalte neamuri, ca Melchisedec şi alţii, aşa cum se va arăta în Sfânta Scriptură). Culmea răutăţii lui Nimrod şi a celor 71 de seminţii supuse lui a fost înălţarea turnului Babel (Facerea
XI), la care, potrivit Hronografului, Ever şi familia sa nu au luat parte. A urmat pedeapsa lui Dumnezeu prin amestecarea limbilor şi răspândirea neamurilor pe tot pământul începând din regiunea Babilonului.

*

În ţinuturile Asiriei şi Egiptului, neamurile magice decad în idolatria păgână politeistă, pierzând astfel contactul cu religia revelată a adevăratului Dumnezeu unic. „Preoţii” acestor culte întemeiate de către oameni după raţiunea lor opacă revelaţiei şi intuiţiei: „…se îndeletniceau de-a pururea (precum Herimon stoicul povesteşte) întru învăţăturile numărării de stele şi vrăjitoriei şi la înţelegerea firilor făpturii celei văzute.”110 Ei vor fi numiţi de-acum înainte în limbajul scripturistic „popi idoleşti”, iar „religiile” lor magice, „idololatrii” (idolatrii), păgânism, zeii lor sunt pur şi simplu idoli.

Căderea neamurilor în magie (idolatrie, politeism) fiind generală de acuma, în jurul anilor 3300-3400 de la facerea lumii, chiar şi seminţia semită a lui Eber, din care se pomeneşte de Tarah, tatăl lui Avraam, trăitor în Urul Caldeeii, nu se mai deosebea de celelalte seminţii. Dar prin pronia divină ce neîncetat veghează la mântuirea oamenilor şi a lumii, o nouă pereche, curată, Avraam şi Sara, vine să refacă trăirea religioasă cea adevărată: „Căci pe când toate popoarele la slujirea idolilor abătându-se, nedumnezeieşte petreceau, negrăite răutăţi şi necurate fărădelegi făcând, ei ştiau pe Unul Împăratul Dumnezeu Adevărat şi credeau în El şi-I slujeau Aceluia cu credinţă, plăcându-I Lui prin lucruri bune, şi propovăduia Sfânt Numele Lui la ceilalţi, la care putea povăţuindu-i spre Dumnezeiasca cunoştinţă.”111 De acum apare „poporul ales” de Dumnezeu, cele 12 seminţii ale lui Israel, cu care se face şi un legământ pecetluit prin tăierea împrejur. Vieţile patriarhilor sunt destul de bine cunoscute, ca şi decăderea treptată a poporului ales, ce ajunge în robia vecinilor idolatri (politeişti): asirieni, babilonieni, egipteni. Pronia divină a trimis în ajutor poporului ce pierea în întuneric Legea şi proorocii. Apare Decalogul, şi se cristalizează elementele cultice: cortul, chivotul, ierarhia preoţească, morala, jertfele, praznicele, şi celelalte. Împăratul Solomon ridică templul din Ierusalim, ca centru al cultului, al religiei pe care o putem numi mozaism, iudaism sau Vechiul Testament.

Încheiem micul nostru studiu, prin ceea ce decurge din cele afirmate şi descrise mai sus: până la venirea Mântuitorului, omenirea a cunoscut religia revelată de Dumnezeu – Vechiul Testament – şi o serie de credinţe idolatre de factură magică, rod al încercărilor înţelepciunii mărginite şi căzute omeneşti (filosofii, ideologii, etc.). Religia este întemeiată de către Dumnezeu Care reface legătura cu omul care a întrerupt-o. De la bun început, dintotdeauna, răsună Adevărul: nu a fost decât Un (singur) Domn (Dumnezeu) şi o (singură) credinţă (religie), în contra pluralismului mincinos.

Sursa: Ortodoxie și erezie – Dan Bădulescu

88. Apărut în „Credinţa ortodoxă”, Anul VI, nr. 12 (70), decembrie 2002.
89. Facere I, 26
90. Facere I, 28: ,,… şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”. Este adevărat că nu se face referire explicită şi la restul creaţiei, dar întrucât perspectiva cosmologiei biblice este geocentrică şi antropocentrică, Dumnezeu fiind prin natură absolut diferit de creaţie, rezultă implicit că omului i s-a dat în stăpânire întreaga creaţie văzută. Lucrul acesta este foarte important de reţinut, deoarece a fost şi este în continuare contestat de ramuri ale mişcării neopăgâne new age: ecologia şi ufolatria.
91. Facere II, 23-24: ,,… ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”
92. În sensul: a socotit, a chibzuit, dar numai prin faptul că a dat crezare şarpelui, fără vreo altă probă. Biblia, ediţia jubiliară 2002, nota c), p. 25
93. Cuvântul katanoéo e foarte bogat în sensuri: a pricepe, a înţelege, a remarca, a-şi da seama, a observa, a medita, a reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conştient de sine. De aici, şi marea putere de seducţie a ispitei. Idem, nota d), p. 25.

94. Cuvântul heruvim este în limba ebraică un plural ( -im). Singular ar fi ,,heruv”, dar în româna cultică pe care o folosim tradiţional se spune la plural ,,heruvimi”.
95. Facere III, 10
96. Hronograf, Ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1992, p. 51.

97. Idem, p. 54
98. Idem, p. 57
99. Ibidem, p. 58
100. Ibid., p. 60
101. Engl. free-mason = zidar liber. Facere IV, 17: „Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o după numele fiului său, Enoh.” A nu se confunda cu celălalt Enoh, din seminţia lui Set, bineplăcut lui Dumnezeu, ce a fost ridicat la ceruri (Facere V, 24) şi se va întoarce împreună cu Sf. Prooroc Ilie (Apocalipsa XI, 3) ca înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului (parusia).
102. Cronograf– tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998, p. 13.
103. Probabil se referă la comete (n. Apologeticum).
104. Seminţia lui Set.
105. Seminţia lui Cain.
106. Nemira, 1994.

107. Altar făcut din pietre aşezate unele peste altele. Biblia, nota d), p. 30
108. Ardere-de-tot (holocaust): jertfă în care animalul sacrificat era în întregime mistuit de focul de pe altar. Ofrandă totală, din care jertfitorul nu-şi reţine nici o parte. Idem, nota e), p. 30. A se observa întrebuinţarea abuzivă şi chiar blasfemia termenului de „holocaust” legat de masacrarea evreilor în cel de-al doilea război mondial. Înţelesul duhovnicesc scripturistic revelat derapează în scopuri politice voit manipulatoare, vădind căderea fostului „popor ales”, ucigaş de Hristos, ce pierde mântuirea pentru slava deşartă a stăpânirii lumii acesteia căzute, călcând astfel şi porunca a treia din Decalog, luând cele sfinte în deşert…
109. Hronograf, p. 116
110. Idem, p. 127

Bibliografie:
Biblia
Cronograf– tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998
Hronograf, Ed. ,,Pelerinul Român”, Oradea, 1992
Uscă Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi: Facerea, Christiana, Bucureşti, 2002

Total
1
Shares
Previous Post

Să crezi în Dumnezeu

Next Post

Cel mai prețios lucru

Related Posts