Μai umblă din când în când în Sfântul Munte un părinte care, la prima vedere, dă impresia unui om nebun. Este atipic, glumeşte, face grimase, dar afli curând, dacă îi dai bineţe, că te poate pune pe gânduri când începe să‑ţi spună lucruri din viaţa ta. Aşa am păţit într‑unul dintre pelerinajele în care am fost. Într‑o după‑amiază superbă mă aflam la una dintre chiliile din Schitul Lacu, cu mai mulţi părinţi, printre care şi un părinte mai special.
Când l‑am întâlnit, prima impresie a fost foarte puternică. M‑a izbit în primul rând smerenia sa, cum rar am întâlnit. Săruta mâna tuturor, indiferent de vârstă sau statut social. Nu conta că ești călugăr sau simplu pelerin în Sfântul Munte. Am crezut că‑i nebun. Dar cine îl cunoaşte ştie clar că nu e nebun în sensul pe care îl dăm noi, ci nebun pentru Hristos în adevăratul sens al cuvântului. Părintele cu pricina doar joacă rolul omului nebun în societate, este metoda sa de a se apăra de laude şi preamăriri deşarte. Când am ajuns la chilie, mă trezesc că‑mi ia mâna cu forţa, se apleacă şi‑şi lipeşte buzele de ea într‑un sărut neprefăcut. Am rămas şocat, contrariat în faţa unui asemenea gest, înţelegând totuși că a fost determinat de o adâncă smerenie faţă de toată creaţia. Cu siguranţă nu meritam o asemenea consideraţie. Aşa că i‑am replicat că eu sunt cel care trebuie să îi sărute mâna şi că nu ştiu de ce a inversat rolurile. Mi‑a zâmbit fără să‑mi răspundă. Nu m‑am putut abţine să nu mă gândesc, cu compasiune, că omul are o problemă. Am înţeles însă repede că cel cu probleme eram eu. El este doar om cu un pas în Rai şi cu celălalt în sfinţenie.
Aşezaţi în jurul mesei, pentru a lua o gustare, subiectele de discuţie s‑au legat firesc. În paralel, fără să intervină în vorbă, părintele a început să facă glumiţe, care ne‑au adus zâmbetul pe buze. Asta şi dorea de la noi, să zâmbim. Se uita la mine în timp ce mă gândeam dacă acest om urmează vreun tratament. Exact în acelaşi timp îmi zâmbeşte şi îmi spune exact ce credeam eu despre el: că este sărit de pe fix. Apoi mă lasă cu gura căscată vorbindu‑mi despre viaţa mea personală şi profesională, despre lucruri numai de mine ştiute şi niciodată împărtăşite cu cei de faţă. Ceilalţi părinţi mă priveau zâmbind discret. Toţi cei prezenţi, în afară de mine, îl cunoşteau. Cum aveam să aflu mai târziu, nu eram prima persoană căreia îi spunea ce a făcut în viaţă ori ce trebuie să facă mai departe ca să‑şi îndrepte viaţa. Atunci l‑am cunoscut într‑adevăr pe acest frumos părinte, care pornea în pelerinaje din loc în loc prin ţară şi prin Sfântul Munte, fără straie călugăreşti, dar respectând întocmai voturile monahale, îndreptând oamenii prin vorbe simple, dar cu mare tâlc şi greutate.
Am fost curios să aflu din gura sa ce părere are despre închinarea la Sfintele Icoane. Oare nu este tot un fel de închinare la chip cioplit aşa cum este interzis de învăţătura ortodoxă? Întrebarea i‑a dat masca jos. Chipul său a devenit grav, cu o expresie pătrunzătoare cum rar mi‑a fost dat să vad. Se transformase practic într‑un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. „Dacă privim sec ce face un om în Biserică în timp ce se închină la o Icoană şi nu cugetăm, putem afirma că se închină la chip cioplit. Dar Icoana, de‑a lungul timpului, a vărsat mir, a lăcrimat, a sângerat, a vorbit ori şi‑a schimbat poziţia iniţială. Exemple sunt, după cum ai aflat deja, cu zecile, dacă nu cumva cu sutele. Minunile Icoanei nu le poate face chipul cioplit. Acesta este un motiv pentru care nu se poate pune semnul de egalitate între Icoană şi chipul cioplit. Închinarea la chip cioplit face mai degrabă trimitere la închinarea la idoli. Dacă te închini la idoli, nu faci altceva decât să îi pui pe aceştia mai presus de Dumnezeu. Asta se cheamă lepădare. Sfânta Treime, Maica Domnului ori Sfinţii nu sunt idoli. Când ne închinăm la Icoană nu ne închinăm la un chip cioplit, ci la persoana reprezentată de icoană. Deşi ne închinăm fizic la Icoană, în fapt ne închinăm în duh şi adevăr persoanei zugrăvite de iconar. Acum înţelegi de ce închinarea la Icoane nu este acelaşi lucru cu închinarea la chip cioplit cum cred sectarii? Mare este confuzia lor şi nici nu fac eforturi să înţeleagă cum stau lucrurile”, şi‑a încheiat părintele pledoaria dând din cap cu regret.
Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ, ediție completă, autor Ionuț Riteș.
