– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşeală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?
– Ei, desigur. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere şi ar spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.
– Părinte, şi dacă nu primesc certarea şi observaţia?
– Dacă nu primeşti, vei rămâne neîndreptată. Cei care nu primesc observaţiile nici de la oamenii pe care îi iubesc, rămân nişte lemne strâmbe şi ei singuri se netrebnicesc duhovniceşte. Precum scândurile care nu primesc rindeluirea tâmplarului ca să devină mobilă, sfârşesc la cofraje şi scări, unde sunt călcate şi murdărite până ce ajung la foc, tot astfel şi aceştia, în cele din urmă se distrug.
– Părinte, când cineva nu este de acord cu duhovnicul într-o problemă, ce trebuie să facă?
– Să-şi spună simplu şi cu smerenie gândul său. Desigur, este trebuinţă de multă luare-aminte în alegerea duhovnicului, astfel încât să se încreadă şi să se odihnească prin îndrumarea lui.
– Părinte, atunci când cineva vede ceva în mod diferit de cum vede duhovnicul lui, îi este de folos să insiste în părerea sa?
– Nu, pentru că nu ştie ce se ascunde în spatele a ceea ce el consideră că nu este corect. De pildă, ca să înţeleagă cineva ce se ascunde în spatele unei acţiuni a duhovnicului său, poate că duhovnicul trebuie să-i spună ceva din spovedania altcuiva. Dar este îngăduit să spună spovedania altuia? Desigur că nu. Să spunem că s-a înţeles cu duhovnicul său ca să-l vadă la cutare oră, dar în ora aceea merge şi altcineva, care are gânduri de sinucidere, iar duhovnicul îl ia mai întâi pe acela. Atunci acesta cugetă: „L-a luat mai întâi pe acela, iar pe mine mă dispreţuieşte”. Însă cum să-i spună duhovnicul că acesta a ajuns la punctul să facă o încercare de sinucidere? Dacă îi explică, îl distruge pe celălalt. În timp ce dacă se sminteşte acesta care aşteaptă sau dacă se supără puţin, nu se va întâmpla un mare rău. Odată s-au smintit unii care au venit acolo la Colibă. Era cineva pe care ai lui l-au adus cu mare greutate să discutăm şi l-am primit cu multă bunătate. L-am sărutat, i-am dat o metanie, nişte iconiţe. Ceilalţi s-au supărat. „Pe noi stareţul nici nu ne-a băgat în seamă”, au spus ei. Acesta, sărmanul, era ca fiul cel pierdut. Ştiam amănunte din viaţa lui. A plecat după aceea un alt om. Ceilalţi puteau să se smintească de o mie de ori. Nu poţi distruge pe unul, odihnind pe altul cu o explicaţie.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
