„Ziua aceasta aduce luminat începutul Patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări” (Sedealnă din Sfânta și Marea Luni).
Am ajuns, iubiții mei, la Patimile mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, la Săptămâna Mare. Săptămâna aceasta se numește Mare deoarece în decursul celor 168 de ore ale ei, începând de astăzi și până în noaptea Învierii, se cinstesc evenimente mari, unice și de o importanță istorică pentru toată lumea, care au cutremurat cele pământești și cele cerești și cele dedesubt. De aceea se numește Mare această Săptămână și tot pentru aceasta ea nu trebuie să treacă ca și celelalte.
Și se pune întrebarea: Care sunt îndatoririle unui creștin în Săptămâna Mare? Nu mă adresez necredincioșilor, ateilor sau ereticilor, ci mă adresez credincioșilor care vor să sărbătorească corect. Așadar care sunt îndatoririle pe care le avem în această Săptămână?
Întâia îndatorire, frații mei, este să mulțumim din toată inima Domnului nostru Iisus Hristos. Desigur, toată viața noastră trebuie să fie un „mulțumesc”, un „Slavă Ție, Dumnezeule” pentru binefacerile Sale cele mici și cele mari, cele arătate și cele nearătate, pentru toate bunătățile, materiale și duhovnicești, pe care ni le dăruiește Harul Său. Să mulțumim pentru soare, aer, apă, flori și pentru toată făptura. Să-I mulțumim încă și pentru părinții și frații noștri, pentru femeie și copii, pentru timp și anotimpuri, pentru orice este binecuvântat și necesar.
Omul nerecunoscător este mai rău decât animalul. Dacă ai un câine și-i arunci o bucățică de pâine, el mișcă din coadă și-ți spune mulțumesc. Așadar, omul cu atât mai mult trebuie să-I fie recunoscător lui Dumnezeu. Să-I mulțumim pentru toate, însă cel mai mult pentru Jertfa Fiului Său, pentru cinstitele Sale Patimi. Trebuie să-I mai mulțumim pentru ceva. Pentru îndelunga Sa răbdare față de nenumăratele noastre fărădelegi și blasfemii, pentru care ar fi trebuit să se deschidă pământul și să ne înghită, iar marea să se umfle și să ne înece. Dar cu toate acestea ne rabdă. De aceea în Sfânta și Marea Vineri Biserica spune: „Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă Ție”.
Așadar, prima îndatorire a noastră este să-I mulțumim lui Dumnezeu.
A doua îndatorire este să mergem la sfintele Slujbe. Slujbele Săptămânii Mari nu sunt ca și celelalte, ci diferă foarte mult. Cântările ei, care sunt mai dulci decât mierea, aceste poezii insuflate de Dumnezeu, cum ar fi de pildă, Prohodul Domnului, nu există în nicio religie din lume. Numai aceste tropare, pe care nu le au nici papistașii, nici protestanții și nimeni altul, sunt suficiente să dovedească că Biserica noastră nu este de pe pământ, ci este din Cer, este insuflată de Dumnezeu. Cine le-a alcătuit? În ce școală sau universitate s-au scris? Ele au fost alcătuite în peșteri de către Sfinții pustnici, a căror lacrimă cădea pe pământ și-l făcea să scoată flori. Și nu le-au scris cu mintea și cu cunoștințele pe care le aveau, ci ele sunt sângele inimii lor, simțământ sănătos, trăire sfântă, adevărată, pe care numai cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos puteau să le aibă. Trebuie să fie cineva nesimțitor ca să nu-l miște sufletește.
Așadar, să mergem la Biserică și să urmărim cu multă luare aminte Slujbele sfinte.
A treia îndatorire a noastră. Săptămâna acesta este o Săptămână de post, de post aspru. Nu ascultați ce spun materialiștii și necredincioșii! Noi ținem posturile Sfintei noastre Biserici, și mai ales acest post, din tradiția Apostolilor și a Părinților Ortodoxiei. Iar când spunem post, nu spunem să postească numai stomacul ca să-și aducă aminte de oțetul de pe Cruce, ci împreună cu stomacul să postească și gura de vorbire de rău, limba de cuvinte urâte, ochii de priveliști necuviincioase. În timpul împărăției bizantine împărații semnau în aceste zile decrete, în care spuneau că în Săptămâna Mare și în Duminica de Paști toate hipodromurile și teatrele erau închise. Biserica este în doliu. Dacă am fi un stat creștin, ar trebui ca de mâine să fie închise toate magazinele și centrele de destrăbălare și să stăpânească doliu pentru Cel care S-a înălțat pe Cruce pentru noi.
A patra îndatorire este cea a Spovedaniei și a Sfintei Împărtășiri. Nu voi vorbi mult despre aceasta, ci numai voi spune că în aceste zile și mai ales în noaptea Învierii suntem chemați să rămânem în Biserică până la sfârșit cu lumânarea de Paști în mână. Cel care aude „Hristos a înviat” și apoi pleacă, mai de folos îi este să stea acasă. Ceea ce se întâmplă astăzi, și anume că se golesc Bisericile după „Hristos a înviat”, este profanare, disprețuirea lui Hristos. Să rămânem până la sfârșit și să ne pregătim pentru dumnezeiasca Împărtășanie.
Ce este dumnezeiasca Împărtășanie? Este Trupul și Sângele lui Hristos, foc coborât din Cer. Ce ești? Paie? Nu te apropia că vei arde. Ești aur? Dacă ești aur, aurul nu este amenințat de foc, ci cu cât se apropie de foc, cu atât se curăță mai mult. Așa și tu, creștine. Dacă ești nepocăit, te va arde focul, așa cum l-a ars pe Iuda care s-a împărtășit cu nevrednicie. Dacă însă ai trecut prin cuptorul spovedaniei, atunci apropie-te, căci dumnezeiasca Împărtășanie îți va fi medicamentul nemuririi.
A cincea îndatorire pe care o avem în Săptămâna Mare, este grija pe care trebuie s-o avem față de frații noștri care pătimesc și suferă. Săptămâna aceasta este săptămâna dragostei și a milosteniei. O mâncare deosebită pentru cel flămând, o haină nouă – nu veche – pentru unul care nu are, un ajutor văduvei și orfanilor, un medicament necesar, o vizită la un bolnav, un cuvânt mângâietor la cel întristat, și orice poate gândi o inimă care iubește.
Dar încă nu am spus nimic. Există încă ceva, care este cel mai greu. Dacă le faci pe toate cele despre care ți-am spus, iar aceasta de pe urmă nu o faci, nu ești creștin. Dar care este aceasta? Cunosc mulți creștini care sunt oameni ai rugăciunii, care au urechea atentă la cuvintele sfinte, care postesc cu asprime, care se spovedesc și se împărtășesc, însă puțini creștini am cunoscut care au… Ce? „Să iertăm toate pentru Înviere” (Slava de la Laudele Paștilor).
Săptămâna Mare este Săptămâna iertării. Cine dintre noi în viața aceasta nu are antipatii, lipsă de căldură sufletească? Cine nu are un vrăjmaș? În aceste zile sfinte să ne ridicăm privirea la Cel Răstignit. Nimeni nu a fost nedreptățit și nu a suferit ca Hristos. Deși cuiele Îi sfâșiau cărnurile, iar blestemele și hulele fariseilor Îi sfâșiau inima, El, sus pe Cruce, Se ruga: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”1. Așadar și noi, în aceste zile, să ne iertăm unii pe alții, nurorile cu soacrele, frații cu frații, prietenii cu prietenii, copiii cu părinții, toți fără nicio deosebire. Să lărgim inimile noastre, să simțim înlăuntrul nostru dragostea lui Hristos. Cum putem prăznui fără dragoste?
Frații mei, Săptămâna Mare înseamnă mână deschisă pentru milă, ochi înlăcrimați de pocăință, picioare care aleargă la Biserică, inimă împăcată, plină de dragoste pentru Cel răstignit. Împlinim oare aceste îndatoriri? Știți cu cine semănăm? Cu un cerșetor care stă și în toate zilele trecătorii îi aruncă câte un bănuț. Însă la un moment dat trece un oarecare împărat și-i spune: „Întindeți palmele” și începe să-i arunce în palme, numărând 1, 2, 3, 5,… 10,… 100,… 168 de lire de aur, orbindu-i ochii. Dar el în loc sa ia această comoară și s-o valorifice, merge la râu și începe să arunce lirele în apă. Oare aceasta nu înseamnă dispreț? Și acestea ceasuri – așa le numește Biserica – sunt o comoară. Fiecare ceas, fiecare sunet de clopot, fiecare bătaie a ceasornicului, fiecare minut, este un ceas important.
Să punem în valoare aceste sfinte zile. Să nu le lăsăm să curgă, așa cum a curs cealaltă vreme a noastră. De unde știm dacă vom mai trăi să mai sărbătorim o altă Săptămână Mare? Nu cumva această Săptămână Mare este ultima din viața noastră? Anul trecut câți erau împreună cu noi? Și unde sunt acum? Trenul fluieră, plecăm. O singură dată trecem prin această viață.
Fie ca această Săptămână Mare să fie un popas însemnat în viața noastră! Să dea Domnul ca ea să fie Săptămână a cugetărilor sfinte, a simțămintelor evlavioase, a hotărârilor eroice, a sfințirii sufletului. Fie ca să pecetluim Săptămâna Mare cu cuvintele: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”2.
1 Luca 23, 34.
2 Luca 23, 42.
