În orice caz, mult se chinuiesc cei ce au diavol; pentru că se şi smeresc, dar sunt şi chinuiţi de diavol. Odată la Mănăstirea Stavronichita am întâlnit un tânăr de douăzeci şi trei de ani care avea diavol. Era numai piele şi oase. Afară era ger, în biserică ardea soba, iar el purta o cămaşă cu mâneci scurte şi stătea în spatele bisericii. Nu am răbdat, ci m-am dus şi i-am dat o haină de lână. „Îmbrac-o! îi spun. Nu ţi-e frig?”. „Cum să-mi fie frig, Părinte? Eu ard!”. Ei, iată, aceasta înseamnă iadul.
Unor îndrăciţi care din fire sunt sensibili, aghiuţă le spune că nu se vor mântui şi-i pune să se sinucidă. Înfricoşător! Acesta nu este un lucru mic! Am cunoscut un îndrăcit de care şi preoţii se plictisiseră. Se ducea, sărmanul, la preoţi să-i citească exorcisme, iar aceia îl alungau. După aceea diavolul îi spunea şi despre mine: „Nu te duce la acela! Nici acela nu te va primi”. Şi astfel l-a aruncat în deznădejde. Ce i-a făcut diavolul altuia, care se făcuse bine cu harul Sfântului Arsenie! Venise aici ca să se închine moaştelor Sfântului Arsenie, dar Mănăstirea era închisă. Atunci i s-a arătat diavolul în chipul Sfântului Arsenie la poarta de jos şi i-a spus: „Să nu mai calci pe aici! Nici eu n te vreau, nici Paisie!”. Şi l-a alungat. Ai înţeles? După aceea a început să-l hulească pe Sfântul; mă ocăra şi pe mine. Bine, eu sunt vrednic de ocară, dar Sfântul!… Şi astfel nenorocitul s-a îndrăcit iarăşi. Chiar şi cu obrăznicie de s-ar purta cineva, se depărtează Harul lui Dumnezeu, cu atât mai mult atunci când îi huleşte pe Sfinţi. A venit şi la Colibă şi striga: „Ce ţi-am făcut de nu mă vrei? De ce nici tu nu mă ajuţi? Vrei să mă chinuiesc?”. Iar eu i-am spus: „Binecuvântatule, diavolul a fost acela care te-a alungat! Nu a fost Sfântul. Sfântul nu alungă”. Dar nu a ascultat. Se încredea în gândul lui. Ştiţi ce chinuire, ce mucenicie suferă sărmanii în fiecare zi?
Mulţi îndrăciţi se chinuiesc pentru ca să se înţelepţească alţii. Deoarece văzându-i cât se chinuiesc aceia, îşi fac probleme, îşi vin întru simţire şi se pocăiesc. Să nu credeţi că toţi cei care se îndrăcesc au mai multe păcate decât alţii. Ci îngăduie Dumnezeu să se îndrăcească şi astfel aceştia se înjosesc, se smeresc, îşi plătesc păcatele, iau plată, dar sunt ajutaţi şi cei care îi văd cum se chinuiesc.
Desigur, poate cineva va spune că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă aceasta? Când omul a ajuns la nesimţirea desăvârşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mântuiască.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
