– Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta înseamnă că am o inimă înăsprită?
– Nu le dai dreptate altora şi te îndreptăţeşti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăţi. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemeni pietrei atunci când o întâmpini cu răutate, şi în alt moment să devină foarte gingaşă atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândeşti inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă şi uneori se face că nu vede.
Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanţe atenuante pentru toţi, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptăţeşte, chiar şi atunci când are dreptate. Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândeşte că nu pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură şi se gândeşte că şi el însuşi, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, şi spune: „Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însuşit darurile Lui. Şi acesta este un furt mai mare. Diferenţa este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede”. Astfel se osândeşte pe sine şi judecă cu îngăduinţă pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputinţă, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândeşte că şi el însuşi are multe neputinţe pe care le văd ceilalţi. Pentru că de caută cineva află multe „strâmbături” în el însuşi, aşa încât să-l poată îndreptăţi cu uşurinţă pe aproapele. Câte şi câte nu am făcut! Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne[1].
– Părinte, când mi se cere să fac o slujire, o fac cu râvnă, dar din pricina grabei fac şi o mică greşeală pentru care mi se face observaţie, atunci mă îndreptăţesc pe mine însumi.
– Ai pornit să faci un bine şi ai făcut şi o mică greşeală? Primeşte observaţia pentru mica greşeală, ca să primeşti plata întreagă. Diavolul este foarte viclean. Îşi ştie arta foarte bine. Să nu-şi pună el în valoare experienţa atâtor ani? Te pune să te îndreptăţeşti ca să pierzi folosul din binele ce l-ai făcut. Când vezi un om ud de transpiraţie purtând pe umeri o greutate şi tu te duci să i-o iei ca să-l uşurezi, ei, acesta este oarecum un lucru firesc. Ai văzut greutatea pe care o ducea, ai fost mişcat de mărimea de suflet şi ai alergat să-l ajuţi. Însă a ridica greutatea unui cuvânt pe care ţi-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevărat valoare. Dar dacă atunci când ni se face observaţie, imediat ne îndreptăţim, aceasta descoperă că avem încă în noi, vie şi întreagă, cugetarea lumească.
– Părinte, cui se datorează îndreptăţirea?
– Egoismului. Îndreptăţirea este cădere şi alungă Harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai să nu se îndreptăţească cineva, ci să şi iubească nedreptatea care se face împotriva lui. Această îndreptăţire ne-a scos din Rai. N-a păţit aceasta Adam? Când Dumnezeu l-a întrebat: Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi‑am spus să nu mănânci?, acela nu a spus: „Iartă-mă, Dumnezeul meu! Da, am greşit!”, ci s-a îndreptăţit: Femeia pe care mi‑ai dat‑o, a spus, aceea mi‑a dat şi am mâncat. Ca şi cum ar fi spus: „Tu eşti vinovat că ai făcut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat să asculte în aceasta pe Eva? Dumnezeu o întreabă şi pe Eva şi aceea răspunde: Şarpele m‑a înşelat[2]. Dacă Adam spunea: „Am greşit, Dumnezeul meu”, şi dacă spunea şi Eva: „Eu am greşit”, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a apărut îndreptăţirea şi iarăşi îndreptăţirea.
– Părinte, cine este de vină atunci când cineva nu-şi dă seama ce mare rău este îndreptăţirea?
– Cine este de vină? El este de vină! Atunci când cineva se îndreptăţeşte mereu pe sine şi crede că ceilalţi nu-l înţeleg, că toţi sunt nedrepţi şi el este cel care suferă, este victima, de aici încolo unul ca acesta este de necontrolat. Şi care este lucrul ciudat? În timp ce el însuşi a nedreptăţit şi este vinovat, tot el spune: „Eu aş fi primit nedreptatea, dar nu vreau să fie osândit acela”. Adică încearcă să se îndreptăţească, chipurile din dragoste, ca să-şi vină în simţire celălalt, de care crede că a fost nedreptăţit, şi să nu se osândească. Sau începe să dea o grămadă de explicaţii, ca nu cumva celălalt să înţeleagă ceva greşit şi să se… osândească! Vedeţi ce lucrare fină face diavolul?
[1] Ps. 24, 7.
[2] Fac. 3, 11-13.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
