Potrivit învăţăturii dintotdeauna a Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu, după cum ne arată şi Sfântul Pavel: Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23). Până şi Maica Domnului, care este atât de mult slăvită şi lăudată ca fiind mai cinstită decât heruvimii şi mai preamărită decât serafimii, provine din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei şi a avut asupra sa păcatul strămoşesc. Ea L-a numit pe Fiul ei Mântuitorul meu, aşa cum ne arată Evanghelistul Luca (1, 47): …că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Aşadar, nu există om pe pământ care să trăiască fie şi o singură zi şi să nu păcătuiască, potrivit cuvântului Mântuitorului.
Biserica Apuseană, având ca centru Patriarhia Romei, era prima între Biserici, din punct de vedere al ierarhiei şi cinstirii (primus inter pares), pe lângă celelalte patru patriarhii – Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Încă de la începuturile ei şi de-a lungul veacurilor, reprezentanţii papilor au crezut că vor putea să controleze şi să intervină atât în chestiunile interne ale celorlalte patriarhii, cât şi în cele politice ale conducătorilor statelor apusene, fără ca acest drept să fie stabilit de tradiţia bisericească.
Această manie a papilor de a exercita putere lumească şi bisericească l-a determinat pe papa Pius al IX-lea, la Conciliul din 1870, să proclame infailibilitatea tuturor papilor din istoria Romei. Au participat peste 700 de episcopi catolici. Dintre aceştia însă, o parte au refuzat să semneze şi au plecat revoltaţi, motivând că nu există o astfel de dogmă în Biserica lui Hristos. S-au rupt de biserica papală şi au creat propria lor biserică, care se află astăzi răspândită în mai multe state apusene. Ea s-a numit Biserica Veche-Catolică, iar la proclamarea ei oficială, care a avut loc la Utrecht, în Olanda, în anul 1889, s-au stabilit următoarele:
– rămâne statornică în credinţa Bisericii primare, aşa cum s-a stabilit în mărturisirile de credinţă ale Sinoadelor Ecumenice, ale Celei Una şi Nedespărţite Biserici Universale a primului mileniu;
– respinge dogma papistaşă care s-a dat în 1870, adică a infailibilităţii papale, a puterii lumeşti şi a primatului său în faţa celorlalţi episcopi; îl acceptă, desigur, pe papă, ca fiind primul între egali, aşa cum au stabilit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii;
– respinge dogma stabilită de papa Pius al XII-lea în 1854, despre imaculata concepţie a Maicii Domnului, care nu se susţine în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii;
– nu acceptă hotărârile sinodului de la Trident, din Spania, în afară de cele care sunt în acord cu învăţătura Bisericii primare;
– acceptă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului cu pâine dospită, ca în Biserica primară;
– speră ca, prin apropierea ei de învăţătura Bisericii Primare şi nedespărţite, să se reuşească o depăşire a diferenţelor ce au dus la separare.
Ceilalţi episcopi, care au rămas la Conciliu, au semnat, asemenea unor sclavi, hotărârea papală despre infailibilitate, având ca argument interpretarea greşită a unor versete scripturistice (Matei 16, 18 şi Luca 22, 32), prin silogisme scolastice, care sunt străine duhului creştin autentic, au dogmatizat, în ciuda numeroaselor reacţii adverse, următoarele: „Învăţăm şi, ca dogmă descoperită de Dumnezeu, stabilim: Episcopul Romei, atunci când vorbeşte ex cathedra, când săvârşeşte îndatoririle sale de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, el legiferează, în virtutea împuternicirii sale apostolice autentice şi absolute, despre orice chestiune legată de credinţă, morală sau dogmatică, iar legea trebuie urmată întocmai de întreaga Biserică. Această putere provine din dumnezeiasca învestire a fericitului Apostol Petru. De la acesta moşteneşte papa darul infailibilităţii, dar cu care Dumnezeu Mântuitorul a dorit să consolideze Biserica Sa, care este datoare să se pronunţe în problemele de credinţă şi de tradiţie. De aceea hotărârile papei sunt infailibile prin ele însele şi nu prin mărturia Bisericii”.
Prin această dogmă, papa s-a înălţat pe sine deasupra treptei episcopale, pe o treaptă specială, inexistentă până atunci, pe treapta papalităţii, care a devenit superioară şi si-noadelor ecumenice. Ba, mai mult, este superioară chiar Bisericii, care de acum se fundamentează exclusiv pe papă, fără de care nu mai poate exista! Cu alte cuvinte, Biserica nu mai este Trupul lui Hristos, ci se identifică cu însuşi papa. De vreme ce papa are dreptul să emită dogme în afara sinodalităţii şi a binecuvântării Bisericii, înseamnă că el este ceva supraomenesc. Se uzurpă o însuşire dumnezeiască, aceea a infailibilităţii, care aparţine doar Bisericii lui Hristos. În acest fel, papa, în mintea creştinilor catolici simpli, este îndumnezeit şi devine asemenea unui zeu pământean!
Dacă infailibilitatea papală este moştenită de la apostolul Petru şi este oferită ca un dar sfânt fiecărui papă, asta înseamnă că toţi papii din istorie au fost infailibili. Şi ne întrebăm atunci, unde este infailibilitatea papilor Honorius I şi Virgiliu, care au fost condamnaţi ca eretici de Sinoadele Ecumenice şi anatematizaţi? Unde este infailibilitatea papei Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503), care a comis o mulţime de păcate şi de a cărui memorie se ruşinează chiar Vaticanul? Sau papa Adrian al V-lea, sau aproape inexistentul Damasus al II-lea sau papii Ioan al XI-lea (931), Leon al V-lea (903), Sergiu al III-lea (904-911) şi mulţi alţii, care au fost caterisiţi chiar de biserica catolică, au fost şi ei infailibili?
Dacă, potrivit acestei hotărâri papale, nu există biserică în afara papei, cum există celelalte Biserici, care au fost întemeiate înaintea Bisericii Romei? Iar când papa moare, cine deţine infailibilitatea până la realegerea unui nou papă? Şi dacă această perioadă intermediară nu ţine o săptămână, ci patruzeci de ani, aşa cum s-a întâmplat în timpul lui Leon I, cine conduce Biserica lui Hristos? A rămas ea fără conducător atâţia ani?
Nici Apostolul Petru, pe care îl consideră izvorul şi purtătorul infailibilităţii, nu s-a proclamat niciodată pe sine ca fiind infailibil, de vreme ce el însuşi, mai înainte de Cincizecime, era stăpânit de o stare de spirit caracterizată de superficialitate şi egoism (vezi Matei 16, 23 şi Marcu 14, 29). Această hotărâre a transformat biserica papală într-un sistem de conducere antropocentrist, deoarece conducător al bisericii Romei de atunci nu mai este Hristos, ci un om păcătos, papa. În esenţă, Hristos a fost dat afară, trimis în ceruri, iar locul Său pe pământ a fost luat de papă, care are, prin lege, putere absolută. Mai mult, prin hotărârea sinodală a Sinodului I Vatican din 1870, nu există mântuire în afara papei! Şi oricine îl neagă pe papă neagă Biserica lui Hristos şi în viaţa de apoi va lua locul lui Iuda. Papa devine suveran în biserică. Crede că a moştenit această putere de la Apostolul Petru şi că deţine toată puterea pe care o are Biserica lui Hristos.
O astfel de hotărâre sinodală îi îngrădeşte creştinului catolic, o dată pentru totdeauna, posibilitatea de a dobândi mântuirea, deoarece crede deja că obţinerea ei se realizează numai prin intermediul papei, care apare ca un al doilea mântuitor (sau chiar ca unicul!). Cu alte cuvinte, această erezie – cum că nu mai este de ajuns jertfa de pe Cruce a lui Hristos pentru mântuirea lumii, ci a trebuit completată prin intervenţia unui om păcătos, ca fiind al doilea mântuitor –, a alterat integral învăţătura autentică despre mântuirea omului. Afirmaţia că un om ar avea puterea de a determina mântuirea lumii este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Lucrarea în lume a Duhului Sfânt este considerată astfel incompletă, nu este capabil să-l mântuiască şi să-l îndumnezeiască pe om, şi pentru aceasta este condamnat, în fapt, de papistaşi. Însă, slavă papei Pius al IX-lea, care a îndreptat această neputinţă a Sfântului Duh şi a sărit în ajutor, punându-se pe sine şi în consecinţă instituţia papală colaboratori ai Duhului pentru mântuirea lumii! Dar nu am aflat încă cine îi va judeca pe papi şi cine îi va conduce spre mântuire? Sau poate au încetat să mai fie oameni şi s-au îndumnezeit într-un mod magic? Cum s-a întâmplat asta? Cine o să ne lumineze?
Biserica papală recunoaşte, în teorie, pe Hristos şi Sfânta Treime, dar conducătorul lor pe pământ nu mai este deja Hristos, ci fiecare papă la rândul său. Acesta are drept de decizie asupra tuturor celor pământeşti, cereşti şi chiar asupra iadului. De aceea şi vrednicul de pomenire profesor de teologie Constantin Mouratidis spunea: „Nu mai este, aşadar, papa reprezentant al lui Hristos pe pământ, ci Hristos a devenit reprezentant al papei în ceruri”. Acesta crede că este un fel de super-episcop şi că are dreptul să intervină în treburile interne ale bisericilor locale şi să rezolve cu autoritate toate problemele lor. Este puterea absolută în biserică. Ceea ce papa predă, ca învăţătură, nu trebuie validat de niciun sinod. Teologii catolici susţin că papa reprezintă o autoritate în sine, fără a avea nevoie de sinod, în timp ce sinodul fără papă este invalid. Dar dacă hotărârile sinoadelor lor, fără aprobarea papei, nu sunt valabile, de ce le mai convoacă? De vreme ce este de ajuns un singur om, papa, pentru conducerea bisericii lor, de ce până în zilele noastre au mai convocat douăzeci de sinoade?
Atâta vreme cât cap al bisericii lui Hristos pe pământ este un om, acea biserică încetează a mai fi fără de greşeală, nemuritoare, chivot al mântuirii şi sfântă! Creştinii ei îl adoră pe papă ca pe un dumnezeu pământesc! Cu toate că-şi dau seama că ceva nu este în regulă în biserica lor, nu îndrăznesc să se opună, deoarece îi aşteaptă excomunicarea şi anatema.
Ne-am dori însă să-l întrebăm pe unul dintre creştini catolici bine intenţionaţi: de când a devenit papa infailibil? Din 1870 sau era şi mai dinainte? Dacă infailibilitatea lor, aşa cum spun teologii lor, provine de la Apostolul Petru, ce vom spune despre papii de dinainte de 1870, între care unii erau renumiţi pentru viaţa lor coruptă şi păcătoasă, iar alţii au fost caterisiţi de sinoade, ca fiind eretici? Şi cum au moştenit papii infailibilitatea de la Sfântul Petru, de vreme ce, ca om păcătos şi Petru, mai înainte de pogorârea Sfântului Duh, era neiluminat şi predispus spre păcat? Domnul, cândva, l-a numit satană (Matei 16-21, 23). Îşi însuşesc papii şi această caracterizare, ca urmaşi ai lui Petru, de vreme ce susţin că au moştenit toate câte avea acesta?
Cea mai mare impietate a lor este aceea de a crede că această dogmă a infailibilităţii constituie o revelaţie divină şi darul lui Dumnezeu în biserica lor şi că mântuirea se oferă, de acum, numai celor care au trăit după 1870 şi care acceptă în tăcere şi cu infinită evlavie şi respect această dogmă!
Când profesorul Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Tübingen – Germania, Hans Küng, în 1980, a pus la îndoială în cursurile sale infailibilitatea papei, a stârnit imediat mecanismul propagandistic întunecat al Vaticanului, în vederea discreditării şi a îndepărtării sale de la catedră. Iată ce-a declarat atunci, imediat, papa Ioan Paul al II-lea: „Dacă un individ se îndepărtează de dogma infailibilităţii, care este darul lui Hristos, se îndepărtează de credinţa autentică”. Aşadar, papa îşi apără infailibilitatea chiar şi până la moartea supuşilor săi! Deoarece, după părerea lui, infailibil înseamnă credinţă autentică.
Pentru noi, ortodocşii, infailibilitatea nu o deţine un episcop, chiar dacă este el şi patriarh, ci Biserica în toată plenitudinea ei, care, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, este stâlpul şi temelia adevărului. Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă este reprezentată de Sinoadele Ecumenice, ale căror hotărâri cu caracter universal sunt recunoscute şi acceptate de întreaga Biserică.
„Dogma infailibilităţii papale este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent a omului împotriva lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Este, practic, o groaznică izgonire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ. Este o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire…” (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, pp. 127-159).
Ne dăm seama, aşadar, cu multă durere, că, prin această dogmă, cei din biserica papală le-au luat-o înainte evreilor şi au instalat pe tronul lui Hristos propriul lor „mesia”, pe papă.
De curând, la întâlnirea dintre papa Benedict şi patriarhul Ierusalimului Teofil (în mai 2009), pontiful şi-a exprimat durerea faţă de ruşinea dezbinării din Biserica lui Hristos. Noi credem că se înşală amarnic atunci când afirmă că Biserica lui Hristos este dezbinată. Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o pot birui (cf. Matei 16, 18), este neschimbată, Una, Sfântă, Universală, Ortodoxă şi Apostolească, care continuă slujirea ei mântuitoare în lume. Este fiinţial unită cu Întemeietorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu învăţătura ei pură, cu Sfintele ei Taine, cu clerul şi poporul cel iubitor de Hristos. Doreşte cumva să o „salveze” şi pe aceasta, cum şi-a „salvat” şi propria biserică a Romei? Dar mai există şi alte aşa-zise „biserici”, care s-au rupt din trupul Bisericii lui Hristos cea Una, cum ar fi cea armeană, coptă, veche-catolică şi altele. Cum de nu se îngrijorează conducătorii acestora de Biserica sfinţilor noştri, care este împodobită cu învăţătura şi cu sfintele lor moaşte?
Noi, ortodocşii, nu cerem unirea Bisericilor în felul în care o cer papistaşii sau ceilalţi aşa-numiţi ecumenişti, pentru că în accepţiunea noastră Biserica lui Hristos nu este despărţită sau dezbinată. Una dintre patriarhiile istorice a pierdut harul Sfântului Duh şi s-a îndepărtat. Dacă doreşte să se întoarcă, cine o poate împiedica? Este de ajuns să se întoarcă la Biserica primelor zece secole, când şi patriarhia Romei a păstrat nealterate dogmele şi tradiţiile Bisericii celei Una şi a fost străină de orice fel de intervenţii umane egoiste. Şi celelalte biserici s-au îndepărtat, cu trecerea veacurilor, dar în acestea măcar nu există duhul satanic al inovaţiei infailibilităţii conducătorilor lor! Şi nu vin în chip mândru şi viclean să ponegrească Biserica noastră şi să ne mai şi considere… eretici!
Regretăm faptul că diavolul a reuşit să demoleze patriarhatul primat al Romei din harul şi misiunea lui apostolică. Răsturnarea valorilor, prin încredinţarea conducerii bisericii unui om, a adus cu sine şi alte erori teologice, atât în domeniul învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos, cât şi în săvârşirea Sfintelor Taine.
