Înflăcărare şi fanatism

Înflăcărarea e foc, dar şi fanatismul e foc. Însă cea dintâi este foc fără fum, iar al doilea este foc fumegător.

Înflăcărarea înseamnă omul întreg adunat şi pornit la drum, fără a privi înapoi. Când mintea judecă, inima îndrăgeşte şi sufletul vrea, atunci omul se întregeşte şi, cu puterile adunate, porneşte la fapte mari. Un astfel de om adunat şi întregit este o mare putere în această lume, chiar mai mare decât crede el că este. Înflăcărarea este iubitoare de oameni. Când în înflăcărarea unui om se ascunde ură împotriva unora, aceasta nu mai este înflăcărare, ci fanatism.

Când se arde primăvara o grămadă de gunoi, de dedesubt se ivesc şerpii deşteptaţi. Aşa este şi fanatismul! Înflăcărarea este totdeauna o putere care zideşte şi făureşte. Toate marile organizaţii sociale, toată marea artă, toată poezia înaltă, toate mişcările pur omeneşti şi aducătoare de izbăvire – toate sunt făurite cu însufleţire.

Niciodată nu trebuie uitat că nu poate fi înflăcărare fără iubire de oameni. Fanatismul se arată în întreagă lui putere în trei cazuri: în politica de partid, în revoluţii şi în războaie.

Cum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebeşte înflăcărarea de fanatism. Cea dintâi este cârmuită de dragoste şi zideşte; al doilea este cârmuit de ură şi dărâmă. Cea dintâi este sobornicească, a-toată-lumea, al doilea este exclusivist, sectar.

Unui fanatic îi lipseşte întotdeauna ceva; când mintea, când inima. Înflăcăratul este totdeauna un om întreg.

Ia seama, suflete, să nu te ştirbeşti şi înflăcărarea ta să nu se preschimbe în fanatism!

Extras din Gânduri despre bine și rău – Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Predania.

Total
22
Shares
Previous Post

Mărturisirea corectă

Next Post

Apostolul zilei (II Tesaloniceni 1, 10-12; 2, 1-2)

Related Posts