De curând m-am întâlnit cu un om frumos, o fostă elevă dragă sufletului meu, olimpică la Religie, ambițioasă, cultivată și inteligentă, care a studiat în Anglia. Răstignită între dorința de realizare profesională, probleme de familie și viața duhovnicească, greu încercată în peisajul de patimi descoperite în climatul magic al Angliei, prinsă în închisoarea unei iubiri neîmplinite, dar și în capcana unui sistem de exploatare a tinerilor bursieri imigranți, a cedat ispitei de a da vina pe Dumnezeu și a intrat în depresie.
Adică în trend, câtă vreme „în 2022, aproape jumătate dintre tinerii din UE (49%) au declarat nevoi nesatisfăcute în materie de îngrijiri de sănătate mintală, comparativ cu 23% din populația adultă”. Dar nu este o modă, ci o realitate cruntă care fură vieți, chiar și ale celor care se credeau întemeiați în credință.
Încercările sunt pe măsură
„Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9). Da, a făcut așa. Și, într-o adâncă disperare, a fost la un pas de un gest fatal. Paradoxal, antidepresivele prescrise agravau de fapt tendințele suicidare. Vorbeam frecvent, ca să mă asigur că nu dă curs acestor impulsuri, dar când mesajele ei au devenit tot mai potrivnice lui Dumnezeu, discuțiile au devenit de prisos. M-am rugat pentru ea și am lăsat-o în grija Domnului, Care a întors atâția fii risipitori. Cred că numai pentru rugăciunile duhovnicului, ale părinților și ale celor ce o iubeau a găsit puterea ca în lupta ei cu Dumnezeu, asemenea lui Iacov cu Îngerul, să Îl apuce bine și să biruiască în sine gândurile celui rău și tot întunericul.
Recent, am simțit brusc nevoia să o caut. Spre surprinderea mea era în țară, la priveghiul unei prietene din copilărie, moartă de epuizare și stres la birou. Mass-media a prezentat cazul luna trecută, o tânără de 27 de ani, cu un început promițător de carieră științifică într-o companie multinațională. Ne-am revăzut. Printre cuvinte plutea, nerostită, întrebarea despre credință. Acum știu că, asemenea fiului celui mic, a redescoperit în urma unor munci solicitante, sub nivelul calificării ei universitare, casa Tatălui. Nimeni nu i-o mai poate lua.
„Ucigă-l toaca”
Dar rămâne deschisă problema. Prietena ei a murit. Mulți dintre tinerii noștri sunt storși până la ultima picătură de vlagă, în munci dezumanizante fie prin conținut, fie prin ritmul de-a dreptul drăcesc, impus de unii exploatatori noi, denumiți, elegant, patroni. Amenințarea cu pierderea locului de muncă îi determină să accepte condiții grele, crezând că nu au altă ieșire. O „cercetare europeană arată că 30% dintre angajații români se simt obosiți și suprasolicitați la serviciu. Mai mult decât atât, sondajele arată că 8 din 10 români au nevoie de psiholog la locul de muncă”. Și aceasta pentru că, elevilor foarte buni, părinții și profesorii le stimulează slava deșartă prin laude. Este și aici o capcană a celui rău, pentru că laudele, deși meritate pentru efort, nu sunt numai ale lor, ci în primul rând ale lui Dumnezeu, Care le-a dat atâtea daruri și puterea de a le pune în lucrare.
Elevii muncesc intens căutând performanța și autorealizarea și orice înfrângere pare o dramă, pentru că nu sunt învățați să valorifice și eșecurile ca situații de învățare îngăduite de Dumnezeu. Știm că cel viclean ne luptă cu extremele, așa încât, dacă nu i-a biruit cu lenea și delăsarea, îi luptă cu succesul și mândria, care se altoiesc ușor pe nevoia firească a tinerilor de a-și mulțumi părinții, de a se realiza. Sensul vieții se mută de pe mântuire pe carieră și nefârtatul jubilează, pentru că performanța presupune competiție și comuniunea are de suferit. Munca, în loc să rămână un mijloc de întreținere a vieții și un context pentru mântuire, ca formă de manifestare a dragostei pentru sine, pentru aproapele și pentru Dumnezeu, devine scop în sine. În loc de armonie și bucuria lucrului bine împlinit, devine factor de stres și dezbinare.
Schimonosite de cel viclean, munca și povara grijii de multe nu mai lasă loc lui Dumnezeu. Dar sufletul care nu este al lui Dumnezeu se predă influenței celuilalt.
Străjui-va Îngerul Domnului
E o luptă inegală și unii pier, pentru că în realitate numai cu Hristos se poate birui. Neștiind ce duh îi mână, tinerii performanți, atrași de mirajul unor job-uri motivante, datorită ușurinței prinderii în minte, pot rătăci fie spiritual, fie în adicții de tot felul, inclusiv de muncă. Mai ales acum când, după cum arăta Joseph Stiglitz, în înțelegere cu elita politică, multinaționalele pauperizează țările din Europa de Est. Sistemul colonial nu a dispărut, noi forme de sclavie sunt promovate sub umbrele corecte politic.
Să îi pregătim pe elevi pentru ce urmează. Mă gândesc la Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, cel atât de pregătit și atât de rătăcit. Optsprezece ani s-a rugat să i se întoarcă fiul la credință, primind cuvânt de nădejde de la episcop: „Nu se poate ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”. Și nu a pierit, ci și-a venit în fire, apoi mai strălucit s-a realizat, punându-și darurile naturale în slujba lui Dumnezeu. Dar poate nu toate mamele se roagă pentru copii, sau o fac foarte rar, la mari necazuri. Revin la eleva mea. Cred că este important să îi învățăm pe elevi să le ceară mamelor să se roage zi de zi pentru ei, pentru că „rugăciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternică şi mai ascultată chiar decât rugăciunea preotului”, după cuvântul Părintelui Iustin Pârvu. Să ceară zilnic binecuvântarea părinților, Înger păzitor și, în situații conflictuale, să urmeze sfatul Starețului Tadei, simplu dar deosebit de eficient: „Roagă-te Domnului să le dea Înger bun și nici pe tine să nu te uite Domnul”.
Prof. Mihaela Ghițiu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
