Ne aflăm în faţa unui subiect unic în medicină şi în ortodoxie: chirurgul român cu minuţiozitate de bijutier al trupului bolnav, cu har mare de vindecare, cu dor hristic de aproapele-copil şi cu o râvnă luptătoare de a se dedica non-stop menirii lui pe pământ, academicianul profesor doctor pediatru Alexandru Pesamosca (14 martie 1930/Constanta- 01 septembrie 2011/Bucuresti), emerit savant de talie mondială.
Nu voi prezenta palmaresele chirurgicale ale distinsului doctor Pesamosca, ci voi descrie minunea duhovnicească pe care o simt a exista, antum şi postum, la acest om de ştiinţă şi de rugăciune. Ca pacient al lui, cred că infecţia- contactată în maternitatea militară bucureşteană, în anul 1961, şi cauzatoare de un rău operabil de iscusinţa lui- a fost clipa de a fi binecuvântat de harul mâinilor pesamosciene. M-a cunoscut atunci. L-am cunoscut, după ce am citit, în 2003, în paginile unei reviste ortodoxe, interviul cu domnia sa.
Dialogând cu salvatorul meu, am perceput bucuria ecoului împlinirilor sale medicale la fiecare întâlnire cu foştii pacienţi. El via prin ei, ei viau datorită lui. Pentru că El nu privise niciodată pe pacientul-copil ca pe un material de consult sau de operat, ci, dincolo de boala pacientului, El vedea- la momentul potrivit, în organul tratat- vindecarea. Dreapta lui, parcă brâncusiană, acoperită de mănuşa chirurgicală, însemna de fiecare dată pe cel mic, cu semnul Sfintei Cruci şi al Sfintei Treimi, cerând inspiraţie, ajutor, pavăză şi reuşită de la Proniator, ca într-un botez de urgenţă. Degetele pesamosciene- ca niste baghete magice din poveste- reuşeau să ordoneze, în mod tainic, părţile anatomice dezordonate sau să le reconstituie pe cele distruse, prin procedee chirurgicale clasice sau inventate special pentru (ne-)cazurile respective, inoperabile (realizări vitale cu rezultate pediatrice în premieră naţională şi internaţională), astfel încât, tămăduind stricăciunea umană şi urâţenia infantilă, cei atinşi de degetele acelea sfinte, primeau harul „feţilor-frumoşi”. Apoi, mănuşile sale, albe la început, pline de sângele intervenţiei deschise şi al rănii cusute, îi arătau culoarea salvării pruncului sau copilului, şi nu semnele morţii. Din credinţa în salvarea celui operat, doctorul-docent căpăta veselia de a cânta, după operaţii, romanţe sau arii din opere. Deoarece în camera de gardă, în cabinetul de consultaţie, dar, mai ales, în sala şi pe masa de operaţie, El se întâlnea cu „Cel ce este Viaţa”, cu Iisus Hristos, Care i-a zis tainic: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie. / Fericiţi cei cu inimă curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Profesorul Pesamosca este un model de împlinire pământeană al acestei chemări hristice, observând, chiar El, situaţia alegerii sale de către „Chirurgul Perfect”: „Eu sunt Instrumentul medical al lui Dumnezeu!”.
Este ceva nefiresc sau supraomenesc în modul lui de muncă şi de viaţă? Lepădând mândriile sinelui, luându-şi crucea talanţilor săi şi urmând Calea credinţei ortodoxe, doctorul Alexandru Pesamosca a dovedit că „nu…”.
Cum a făcut-o? Prin a se dedica jertfelnic profesiei de medic (până la renunţarea privilegiilor unui somn acasă şi ale concediului cu familia sau ale unor ranguri administrativ-profesionale), prin a se limita doar la drepturile băneşti cuvenite (precum îi sfătuieşte Sfântul Ioan Botezătorul pe soldaţi ca să se mulţumească cu solda lor)- devenind renumitul „doctor fără de arginţi” şi prin a se muta definitiv- pe viaţă şi pe moarte- în Spitalul bucureştean de copii „Marie Curie” (precum pruncul în mama ori Sfântul Ştefan cel Mare în mănăstirea Putna ori Ana lui Manole în biserica episcopală a Curţii de Argeş). A reuşit un fenomen unic în medicina pretutindenară (de pretutindeni): să-i convingă pe minipacienţi, prin permanenţa lui lângă ei în cuvânt şi fapta, de încrederea în operaţia necesară lor, încât aceştia- încurajaţi de Magister- îl aşteptau cuminţi sau îl rugau să-i opereze, luându-l de mână. La apelul lui patern, 50.000 de inimi curate l-au ascultat, poreclindu-l sentimental „Tata Pesi”, iar părinţi disperaţi şi înmărmuriţi de rezultate…numindu-l definitiv „Îngerul copiilor”. Pentru că El vorbea cu sufletele lor, spre a le tămâdui trupurile, ca de la suflet la suflet, nu ca de la străin la străin. Înţelegea limbajul nou-născuţilor suferinzi, ce nu-l înţelegea nimeni. El, şi fără să fie echipat cu halatul alb, era îmbrăcat în puritatea copiilor-pacienţi. Îngerii „micilor prinţi” îi dădeau, continuu, strălucire. Haloul fiinţei sale lumina în jurul său, în orice situaţie- fie că era la consultaţii, în operaţii, de gardă, la conferinţe, la catedră, fie că era pe patul pensionării, primind vizite, cu aceeaşi ospitalitate, ca în zilele lui glorioase. „Tata Pesi” era mereu în contact cu îngerii invizibili ai „îngerilor vizibili” (băieţeii şi fetițele) din cabinetul lui, ce îi ocroteau pe cei mici şi îl sfinţeau pe doctor. Prin mijlocirea îngerilor copiilor bolnavi, El fusese pregătit pentru Împărăţia Cerurilor (de aceea giulgiul său devenea Halatul lui de medic pentru „dincolo de lume”). Se poate afirma că medicul Al. Pesamosca, ducând viaţă de monah, într-o chilie spitalicească, cu post-spovedanie-împărtăşanie-rugăciune-iubire necondiţionată de nimic şi fiind atins de binecuvântarea aripilor îngereşti, a fost „foarte curat cu inima” (se spovedea şi împărtăşea în cele 4 mari posturi de peste an, iar în cămăruţa sa de la etajul 1- tapetată cu fotografii zâmbitoare ale celor remodelaţi de palmele sale miraculoase – existau opt Biblii ortodoxe).
Aşa arată liturghia lui nocturnă şi diurnă, de la capul şi patul bebeluşilor sau şcolarilor, greu-încercaţi de soartă. O lucrare a Duhului Sfânt, dintre om şi puiul de om, dintre bunul samaritean şi un oarecare muribund, dintre imperfecţiunea Chipului şi perfecţiunea Asemănării cu Dumnezeu- lucrare de maximă milostenie către cei sărmani- neputincioşi şi de înaltă responsabilitate profesională către destinatarii actului medical, la care fusese ales de divinitate să participe. Astfel a promovat- prin medicina românească- credinţa ortodoxă, iar, prin faptele lui creştineşti, sănătatea vieţii. Familia sa a fost ctitor de mănăstire în judeţul Constanta (mănăstirea „Sfânta Elena”, după cum predica I.P.S.Teodosie Tomitanul, la slujba de parastas de 40 zile), iar academicianul Pesamosca a ctitorit bisericuţa spitalului său (cu hramul „Sfântul Stelian”). Pentru că şi-a dorit: să aibă viaţă veşnică în acest spital; să-şi sfătuiască, prin duhul său mereu prezent, colegii actuali şi viitori; să-l mângâie glasul pruncilor; să nu fie uitat. Cerul i-a auzit ruga, venită din imensa lui dragoste de a îmbrăţişa pe toţi copiii suferinzi, prin cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci unora ca acestora le este Împărăţia Cerurilor!”.
Acest dascăl-corifeu în arta chirurgiei-ortopediei pediatrice este înmormântat lângă ctitoria lui (în curtea bisericuţei şi a spitalului), cu faţa şi crucea spre geamul sălii de operaţii, încât, pe fiecare scâncet de durere juvenilă şi tăiere de bisturiu chirurgical, El să le călăuzească înspre o izbândă a „vieţii pre moarte călcând”- victorie a tinereţii fără bătrâneţe, simbolizată de făclia nestinsă din candela de la icoana lui de Sfânt Tămăduitor.
„Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l lase să lucreze în continuare…! Amin!”
Pacientul pesamoscian Prof. Dan Tapliga-Danet, teolog pastoral ortodox.
