Întâia ofrandă a monahului – rugăciunea pentru norodul lui Dumnezeu

Dumnezeu vrea să tulbure puțin apele stătute ale nepăsării noastre…

Arhimandritul Efrem Vatopedinul

…Așa cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, acest mare sfânt, călugăr adevărat este cel care se roagă pentru întreaga lume. De aceea să nădăjduim în rugăciunile, în buna-așezare, în jertfa și deșertarea de sine a monahilor. Căci acolo unde se află mănăstiri, și vorbim în special acum despre Sfântul Munte, ele sunt o binecuvântare pentru locul respectiv, pentru eparhia respectivă, fiindcă acolo se face rugăciune neadormită, de care avem atât de multă nevoie. Acum, într-adevăr, în acest răstimp pe care îl trăim, toată planeta se află într-o lipsă de certitudine, în agonie, în îndoială, în nesiguranță și, de aceea, în acest ceas când lumea simte această nesiguranță și îndoială, negreșit că rugăciunea se lărgește. Mă refer la rugăciunea oamenilor care s-au afierosit lui Dumnezeu.

Cu adevărat acești călugări care sunt în pustie, care au ieșit „din pământul lor și din casa părinților lor”, acești oameni afierosiți lui Dumnezeu, aceștia răscumpără lipsurile lumii. De aceea și vedem că în Sfântul Munte, pe vremuri, întotdeauna binefăcătorii erau împărați. De ce? Pentru că ei ziceau: „Noi în lume avem treburi, avem griji. O să vă dăm danii ca să vă întrețineți și să viețuiți fără griji și să vă rugați pentru noi și pentru poporul nostru”. 

De aceea și noi ne străduim, având o astfel de moștenire, să ne rugăm, fiindcă într-adevăr acum oamenii au nevoie de mângâiere. Iar mângâierea nu vine, desigur, numai prin cuvântul rostit, ci este și o mângâiere tainică ce vine din rugăciunea de taină izvorâtă din inima care se nevoiește să-L iubească pe Dumnezeu. Și socotesc că în Sfântul Munte sunt foarte mulți Părinți care „pătimesc” ceea ce spunea Sfântul Varsanufie, anume „lepădarea de sine întru cunoștință”. Iar acești călugări se roagă, aceștia suferă pentru întreaga lume. Îmi amintesc de pururea pomenitul nostru Gheronda, Bătrânul Iosif, care uneori, în timp ce vorbeam cu el, devenea dintr-o dată abătut. Vorbeam cu el și dintr-o dată devenea abătut. Și îl întrebam: „Aveți ceva, Gheronda, vă simțiți rău?” Și-mi răspundea: „Copilul meu, cineva suferă și vreau să mă rog, vreau să mă dăruiesc rugăciunii, ca să-l ajut pe acest om care suferă”. Așa sunt oamenii lui Dumnezeu, care prind cu urechea inimii durerile oamenilor, prind cu urechea inimii necazurile lor, aud ispitele lor și, într-un chip tainic, dar substanțial, participă, într-adevăr, cu rugăciunea lor, iar oamenii primesc o liniște, un echilibru. Vine, din rugăciunile monahilor, un echilibru lăuntric în suflete, dar și un echilibru în viața socială. 

De aceea și noi păstrăm această lucrare, rugăciunea, ca rucodelie de căpătâi. Deși monahii, așa cum știți, oferă și ospitalitate sau încearcă să facă uneori și milostenie din cele ce le prisosesc, totuși, întâia ofrandă, ofranda esențială, cea care nu poate fi înlocuită cu nimic, este rugăciunea pentru norodul lui Dumnezeu. Pentru aceea și fericitul nostru Gheronda ne zicea: „Străduiți-vă să vă luptați corect, după legile duhovnicești, să vă nevoiți cu conștiință dreaptă, încât să vi se curățească inima și astfel rugăciunea voastră să aibă îndrăzneală la Dumnezeu. Fiindcă va veni ceasul – și cred că a venit – când oamenii vor vorbi mult, vor discuta mult, dar se vor ruga puțin”. Și socotesc că acum Dumnezeu, din iubire de oameni, din iubirea Sa părintească, îngăduie aceastea. Dumnezeu nu ne pedepsește, așa cum cred unii! Nu facem vreun canon fiindcă Dumnezeu se răzbună pe noi! Ci din milostivirea Sa, El vrea să tulbure puțin apele stătute ale nepăsării noastre și să ne ajute să ne trezim, să ne dorim mântuirea, să dorim sfințirea noastră. El vrea să se dezlipească inima noastră de această lume, fiindcă, din păcate, lucrăm pentru cele de aici, lucrăm pentru Ierusalimul cel de jos, iar omul care se împietrește de atâtea griji pentru Ierusalimul de jos uită de Ierusalimul de Sus și nu cugetă cele de Sus, ci cele pământești. 

Prin urmare, și în această ispită să facem așa cum, poate vă amintiți mai bine ca mine, zicea Sfântul Paisie: Îți aruncă diavolul cu o piatră? Ia-o și construiește-ți casa! Așa și omul duhovnicesc! El primește ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu pentru multe și felurite pricini, dar nu uită că ispitele au mereu în ele și ceva bun. Și socotesc că și din această ispită – pentru care cu toții ne rugăm pentru toată planeta – socotesc că și din ea va ieși ceva bun, care va ajuta pe foarte mulți oameni, care se vor mai trezi, vor auzi mai bine mesajul Cerului, încât vor vedea și vor pipăi faptul că într-o clipă omul devine un nimic. Nu este așa cum cred unii, că dacă au bani și sănătate, au deja o „invulnerabilitate a nemuririi pământești”. Nu este așa! Omul este om, este făptură a lui Dumnezeu. Și așa precum azi, în Sâmbăta lui Lazăr, Hristos l-a înviat pe cel mort de patru zile, arătând că este Stăpân al vieții și al morții, așa și noi să ne agățăm de puterea lui Dumnezeu și de la El să așteptăm toate și spre El să căutăm cu nădejde pentru a primi putere de Sus. El să ne ajute să ne revenim și să ne bucurăm cu adevărat. Fiindcă, așa cum spune Sfântul Iacov, fratele Domnului, creștinul se bucură când are ispite: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite!” Fiindcă oamenii lui Dumnezeu, așa cum i-am cunoscut trăind lângă ei, așa cum i-am simțit, stând la picioarele lor – după cum vă amintiți și Înaltpreasfinția voastră – aveau și ei ispite. Însă dincolo de ispite, dincolo de suferințe, dincolo de necazuri exista o dulceață a harului, care cu adevărat mângâia inima lor și se bucurau întru toate.

Extras din cuvântul rostit în cadrul emisiunii „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, Postul de radio al Mitropoliei de Limasol, 11 Aprilie 2020.

Total
75
Shares
Previous Post

Lumea ca Emaus

Next Post

Hristos a înviat! (Georgia)

Related Posts