O istorisire adevărată
În ziua prăznuirii Sfântului Prooroc Ilie, un tânăr, Ilie, intra în Biserică, ținând în mână o lumânare mare. Voia s-o aprindă în sfeșnicul dintre Icoanele Maicii Domnului și a Sfântului Prooroc Ilie. O făgăduise pentru că sărbătoarea zilei avea o întreită semnificație pentru el.
Când era mai tânăr, la ziua sa onomastică s-a săvârșit o minune. Avea șaisprezece ani și în ziua sărbătoririi numelui s-a trezit făcând planuri despre cum va sărbători seara, împreună cu prietenii săi. Împreună cu aceste gânduri, i-a mai venit unul. Numai că acesta era hulitor. Era un distih rușinos (o strofă cu două versuri), pe care diavolul i l-a înțepenit în minte și care rima cu numele Maicii Domnului. Ziua înainta, dar cuvintele hulitoare nu încetau. I se păreau ca un joc. Și cu cât le spunea mai tare, cu atât mai mult îi plăceau. Și astfel, spunându-le mereu, s-a făcut seară.
În timp ce toate erau gata, i s-a întâmplat ceva care le-a schimbat pe toate și l-a schimbat pentru totdeauna. S-a împiedicat și a căzut. Mare lucru! De sute de ori ne împiedicăm și cădem, mai ales când suntem copii. Și totuși această cădere a avut ceva diferit. A avut un caracter pedagogic. Nu numai că a căzut, dar a căzut cu bărbia de pardosea și cu dinții și-a tăiat limba, care atârna numai de o pieliță mică.
– Maica Domnului, ce am făcut?, a strigat el și a rămas mut vreme de șase luni.
Nu putea vorbi, și, desigur, nu mai îndrăznea nici în gând să mai aducă acele cuvinte pe care cu puțin mai înainte le rostea cu limba. Cu toate acestea limba sa nu a avut nevoie să fie cusută sau să fie tratată cu ceva. I-a lipit-o Maica Domnului, iar el a considerat o mare binefacere această muțenie obligatorie de șase luni, pe care i-a „impus-o” pe drept Maica Domnului.
Șase luni fără glas, șase luni fără limbă, după care limba lui singură rostea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”.
La 15 August a ajuns la Icoana Maicii Domnului de la Tinos, unde cu lacrimi în ochi și plin de recunoștință i-a mulțumit, nu pentru că l-a făcut bine, ci pentru că și-a venit în sine. Odată cu căderea sa, pe lângă tăierea limbii, i s-a rupt și un dinte din față. Nu l-a reparat niciodată, ca să fie mărturie și să-i aducă aminte că, oarecând, a trăit o minune. Cea a întoarcerii. Cea mai mare minune.
Așa se întâmplă oamenilor care au intenție bună, ca printr-un păcat, printr-o cădere, Dumnezeu să-i mântuiască și să devină pilde și pentru ceilalți. Cum s-a petrecut și cu Ilie, care de atunci nu a încetat să povestească peste tot această experiență personală a sa, dojenind cu dragoste pe cei pe care-i aude că hulesc pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu și a întregii lumi. Și astfel din hulitor a devenit bine vestitor, din prigonitor creștin, din nemulțumitor recunoscător.
Iar acum Ilie a adus cu multă evlavie lumânarea, ca s-o aprindă în sfeșnic, acolo unde privirea Maicii Domnului îl întâlnește pe fiecare om rănit de săgețile păcatului și-l îmbrățișează cu o dragoste maternă, iubitoare, iertătoare și, mai presus de toate, mântuitoare.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
