Duminica a 6-a din post (a Floriilor)
Cu șase zile înainte de Paști (In 12, 1), Mântuitorul Hristos, cu Ucenicii Săi, se găsea în satul Betania, în casa unui oarecare Simon Leprosul (Mt 26, 6; Mc 14, 3), fiind invitat la cină. La masă se găsea și Lazăr, prietenul Său, cel pe care, cu puțin timp în urmă, tocmai îl înviase din morți. Despre sora lui, Marta, evanghelistul spune că „slujea”, adică servea la masă. Este surprinzător faptul că Marta a avut responsabilitatea slujirii la masă într-o casă străină. Probabil că acei trei frați, Lazăr, Marta și Maria, erau apropiați ai familiei lui Simon Leprosul, formând, astfel, ca prieteni ai lui Iisus, o primă comunitate de „ucenici de casă” ai Acestuia. Unii comentatori chiar văd în această mică „comunitate” anticiparea viitoarelor „Biserici din casă” (cf. 1 Cor 16, 19) ale primilor creștini.
Știrea că Iisus se află nu departe de Cetatea Sfântă i-a determinat pe mulți dintre cei care veniseră de Paști la Ierusalim să meargă în Betania pentru a-L vedea pe Iisus, dar mai ales pe Lazăr, cel înviat.
Ecoul acestei minuni se răspândise repede în împrejurimi. Să învie cineva a patra zi, când trupul intra deja în putrefacție, nu se mai auzise. Astfel că se puneau întrebări, se căutau explicații, se cerceta genealogia acestui Profet, care făcuse o astfel de minune. Și se descoperea că era urmaș al lui David împăratul. Așa se face că, a doua zi, aflând că Iisus intră în Ierusalim, o mare mulțime de oameni, cuprinsă de un entuziasm de nedescris, Îl primește ca pe un veritabil împărat.
Cine intra în cetate?
Ucenicii Îi așterneau pe cale veșmintele lor; mulțimile rupeau din copaci ramuri verzi; copiii Îl adulau (Mt 21, 8). Din toate părțile se auzeau aclamații: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!” (In 12, 13). Cuvintele acestor aclamații erau un amănunt menit să fie unul dintre semnele recunoașterii lui Mesia. Pentru Ioan Evanghelistul, expresii precum „Osana” și „Împăratul lui Israel” exprimau clar așteptările mesianice ale poporului, dar care vedea în Iisus doar un împărat lumesc, din seminția lui David. „Osana” în ebraică înseamnă „ajută”. Se aștepta, așadar, ajutorul lui Dumnezeu, venit printr-un împărat mesianic.
Intrarea Sa în Ierusalim fusese profețită încă de pe vremea lui Zaharia. Cuvintele profetului se împlineau acum (Zah 9, 9). Era cea din urmă intrare a lui Iisus în Ierusalim înainte de Patimile și Învierea Sa. A fost, cu adevărat, o intrare triumfală!
În mijlocul acestui entuziasm general, cineva era, însă, trist și abătut. Era tocmai Acela căruia Îi erau adresate toate aceste osanale: Iisus. Evanghelistul Luca este singurul care înregistrează această stare sufletească a Mântuitorului. Iată ce spune el: „Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!” (Lc 19, 41-42).
Iisus mergea printre mulțimea zgomotoasă, dar se pare că nu o auzea. Privea dincolo de ea la cele ce aveau să I se întâmple peste câteva zile, în Ierusalim, când, în loc de „Osanale”, o bună parte din aceeași mulțime de oameni va striga, în curtea lui Pilat: „Răstignește-L! Răstignește-L!” (In 19, 6). Mântuitorul vedea anticipat cum unul dintre Ucenici Îl va vinde, cum altul se va lepăda de Dânsul, cum toți Îl vor părăsi. Înaintea Lui era prezentă toată suferința ce-L aștepta în Ierusalim: procesul, batjocorirea, condamnarea la moarte, bătăile, cununa de spini și, în cele din urmă, moartea amară pe Cruce. Vedea cum cei care doreau eliberarea de romani se vor alia, în mod ridicol, cu romanii, împotriva Lui, dobândind faima de „omorâtori de Dumnezeu”. Iată, așadar, motivul pentru care era trist!
Dar tristețea Sa nu era una obișnuită. Era amară, amestecată cu lacrimi. Plângea pentru cetate, care L-a refuzat, dar și pentru neamul Său, care avea să piară pentru necredința lui. Într-un alt context, constatarea Mântuitorului, vizavi de cetate, este cât se poate de tristă: „Ierusalime, Ierusalime! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum își adună cloșca puii sub aripi, dar tu n-ai voit” (Mt 23, 37).
Întrebări cu răspuns sau fără răspuns?
De Florii, creștinii de pretutindeni sărbătoresc intrarea triumfală a Domnului Iisus în Ierusalim. Așa cum s-au bucurat locuitorii de odinioară ai cetății lui David, când Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, ne bucurăm și noi de acest praznic.
Purtăm ramuri de stâlpări în mână, cântăm imnuri de biruință. Dar oare câți dintre noi am cunoscut cu adevărat vremea „cercetării” noastre de către Dumnezeu? Ne-a cercetat în copilărie, protejându-ne. Am cunoscut această cercetare? Ne-a cercetat în adolescență, în tinerețe, cerându-ne inima. I-am oferit-o? Au găsit pașii noștri plăcere în căile Lui, ca răspuns la cercetarea Sa? Ne-a cercetat la maturitate, ajutându-ne să încheiem niște studii, să încropim o familie, să găsim un serviciu, să ne facem o operă. De câte ori I-am mulțumit, recunoscându-I ajutorul? Ne-a cercetat la bătrânețe, dându-ne tărie și alungându-ne singurătatea: De câte ori te-ai gândit sau te gândești la iminentul răspuns pe care trebuie să-l dai în fața Lui față de tot trecutul vieții tale?
Așadar, am dat, oare, în trecut, și dăm, în prezent, mai multă ascultare chemării lui Iisus decât evreii de demult? Sau ne găsim în aceeași osândă, în aceeași încrâncenare, în aceeași orbire sufletească, într-o falsă încredere în legi și tradiții, într-o falsă evlavie, în aceeași nestatornicie în a opta constant pentru Iisus, precum mulțimea entuziastă care L-a aclamat trecător în drumul Său spre Ierusalim, dar I-a cerut crucificarea, în același Ierusalim, după doar câteva zile?
Sentința pentru lipsa cunoașterii și a recunoașterii cercetării lui Dumnezeu e drastică. Evangheliștii Matei și Luca își amintesc de acea tragică sentință pronunțată împotriva Ierusalimului (Mt 24, 2). Atenție, așadar, la vremea cercetării noastre! E chiar acum! Acum, azi, suntem cercetați de Dumnezeu. Recunoaștem?
Drumul izbăvitor al patimilor și al morții n-a fost bătătorit de Iisus doar pentru oamenii timpului Său, ci și pentru noi. Profetul Isaia ne spune lămurit acest lucru: „El a purtat suferințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra Sa. El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5).
Actualizate, cuvintele profetului ne responsabilizează pe fiecare în parte. Toți purtăm o parte din vina care a lovit pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Mergând mai departe cu reflecția, putem spune chiar ceva mai mult: autorii batjocoririi, ai suferinței și ai morții lui Iisus n-au fost doar cărturarii, fariseii, Sinedriul iudaic ori Procuratotul Pilat, ci și noi, toți, fiecare în parte.
Aceste gânduri trebuie să ne stăpânească mintea și inima toată viața, dar mai cu seamă în „Săptămâna Pătimirilor lui Iisus”. Toate cele auzite, în această săptămână, nu fac parte dintr-un spectacol dramatic al unui timp trecut, ci din viața reală, prezentă, a angajării noastre creștine. Pentru răscumpărarea noastră El a plătit un preț, dar nu în aur sau în argint. Acest preț a fost Sângele Său, vărsat pe Cruce. De aceea, Iisus așteaptă de la fiecare în parte să-I predăm această viață, atât de scump plătită, pentru a fi răscumpărată din moarte.
Într-una din Icoanele ce zugrăvesc scena Intrării Mântuitorului în Ierusalim, între cei care Îl primesc cu bucurie și entuziasm se găsesc și mulți copii. Acolo este înfățișat un amănunt de o frumusețe înduioșătoare: în planul întâi este zugrăvit un copil care sărută, din mers, poala hainei lui Iisus. Mesajul acestui amănunt, oferit de pictorul Icoanei, este relevant pentru orice creștin: În care parte a tabloului ne găsim? Printre mulțimea oscilantă și nestatornică în a se raporta la Iisus sau în puritatea gestului sincer al copilului, sărutând nu poala hainei lui Iisus, ci întreg Trupul Său jertfit și preamărit pe Golgota și ieșind triumfal din mormânt în dimineața Învierii?
Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană
Sursa: http://ziarullumina.ro.
