Subiectul pe care îl propun astăzi nu este nici întâmplător, nici marginal, ci e o chestiune centrală a identității asumate de fiecare monah sau monahie. Referitor la titlu, consider că alăturarea elementelor definitorii nu e nici arbitrară, nici subiectivă. Rigoarea cu care am privit toată această schemă, dincolo de anumite laturi interpretabile, este cât se poate de realistă, pornind de la două întrebări esențiale: Ce reprezintă praznicul Intrării Maicii Domnului în Templu/Biserică? Și, sigur, în imediată legătură cu aceasta, cum putem să vedem azi, noi, monahiile, itinerarul vieții Maicii Domnului? Dacă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, odată ce a intrat în cel mai sfânt loc din Templu, în Sfânta Sfintelor, a reușit să afle o prezență indestructibilă a lui Dumnezeu în sufletul ei, cu mult înainte de Buna Vestire, atunci e clar că idealul vieții monahale, îndumnezeirea, despătimirea, și alte chestiuni adiacente acestora se focalizează pe importanța rugăciunii. Scara virtuților e o scară a eforturilor de a dialoga permanent în duh cu Dumnezeu; mai mult, cine altul decât un mare Sfânt Părinte al Bisericii, Efrem Sirianul/Sirul ne va putea fi călăuză? Și mai mult: ceea ce aflăm din sfaturile sale duhovnicești devine crucial pentru noi, astăzi, mai mult decât oricând.
Deși titlul generic ce încadrează textul efremian pe care îl propunem spre a fi analizat critic poate fi considerat la prima vedere ca o breșă cu iz generalist (există numeroase lucrări ce pretind să trateze o temă vastă, cu pretenția de a fi epuizat în câteva zeci de pagini subiectul), totuși, la o privire mai atentă, Sfântul Efrem dezvoltă o expunere unică, detaliată și bine argumentată privitoare la ceea ce înseamnă rugăciunea în viața Bisericii și, implicit, în viața membrilor ei. În cele ce urmează, ne vom concentra asupra câtorva aspecte din textul-erminie dedicat rugăciunii lui Efrem Sirul.
Astfel, textul debutează cu o aluzie la Luca 18,1. Intro-ul lucanic în cauză e așezat ca parte preliminară a unor pilde rostite de Iisus, accentuând ideea de rugăciune plină de nădejde. Pentru Sfântul Efrem, rugăciunea se așază în firescul ei atunci când suntem conștienți de inevitabilul așa-numitelor analogii de neocolit. De exemplu, Sfântul Efrem începe cu aceste cuvinte: „Cu adevărat fericit este ca nimeni să nu păcătuiască; iar cei care păcătuiesc să nu deznădăjduiască, ci să se tânguiască pentru toate cele pe care le-au săvârşit, astfel încât tânguirea să ajungă din nou la mulţumire”. O schiță se poate contura aici: păcat→ → (evitarea) deznădejdii → tânguirea (plânsul pentru păcate) → mulțumirea (privită și ca euharistie). Ecouri ale schemei de aici care îi conferă plauzibilitate găsim în gândirea Părintelui Stăniloae, potrivit căruia „silința noastră de viețuire ca fii ai lui Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin nașterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă prin Botez. Prin aceasta ieșim din moartea spirituală care e una cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca ultimă realitate. Duhul ne naște la o viață adevărată în Dumnezeu și ne susține în ea; și aceasta e o înaintare în sfințenie”. Prin urmare, o concluzie preliminară ce se naște de aici pune în legătură mulțumirea (idee efremiană a parcursului spre desăvârșire) cu așa-numita viață în Dumnezeu, despre care mărturisește Părintele Stăniloae, care e adevărata înaintare, din treaptă în treaptă, pe acest itinerar duhovnicesc al sfințeniei, văzută ca ideal ce trebuie atins.
Mai departe, în textul efremian schimbă accentul. Dacă inițial e întocmită o schiță teoretică, imediat apare ceea ce se poate numi întreita iconizare a rugăciunii, cu treptele ascendente pe care le implică demersul ascetic, după cum urmează: „Vedeți, fraților, câtă putere are rugăciunea”, cu exemplele aferente; apoi, „Vedeți, iubiților, că rugăciunea noastră și silința este nefolositoare” și, nu în ultimul rând, „Vedeți iubirea de oameni cea de necuprins a lui Dumnezeu”. Ascendența ideilor efremiene este ancorată puternic în tradiția ascetică experimentată de-a lungul timpului.
Părintele Dumitru Stăniloae vede rugăciunea fiind neseparată de viaţa cotidiană a unui om credincios. Atunci când ai credinţă dreaptă, nu mai poţi să te desparţi de Dumnezeu, de Binefăcătorul şi Izvorul tuturor bunătăţilor. De aceea, chiar în cadrul unei societăţi secularizate, „nevoia de rugăciune a omului credincios este dincolo de orice îndoială”.
Nu societatea este în particular vinovată atunci când nu ne rugăm, ci acesta este un fenomen care e legat de însăşi voinţa noastră liberă cu care am fost înzestraţi de la Dumnezeu. Slăbirea credinţei în societatea actuală duce odată cu ea şi la slăbirea rugăciunii. De aceea, Părinţii Bisericii, pentru a ne acorda o şansă şi a ne face să scăpăm de această inconsecvenţă în cele duhovniceşti care se observă astăzi la tot pasul, recomandă o meditaţie profundă asupra lucrărilor duhovniceşti şi asupra Sfintei Scripturi, aşa cum spunea părintele Stăniloae, citându-l pe Sfântul Isaac Sirul: „Citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune”.
Acesta este motivul pentru care Sfinţii au luat sfinţenia. Contemplarea permanentă asupra Numelui lui Dumnezeu, chemarea Sa permanentă, dăruieşte sfinţenie, pentru că, deşi tainic, acest strigăt din adâncul inimii ajunge la Dumnezeu şi mulţime de păcate şi fărădelegi va acoperi. Este exact principiul pe care, de exemplu, mult mai târziu, atât Sfântul Grigorie Palamas în epoca lui, cât şi Părintele Stăniloae l-au urmărit pentru a creiona un itinerar ascetic, adresat tuturor celor care doresc această oportunitate a mântuirii sau a îndumnezeirii.
Monahia Ștefanida Negru
Sursa: http://ziarullumina.ro
