Iadul pe pământ
În cele din urmă, ne-am întors în cameră şi mi-a zis că va încerca să se culce. Era deja miezul nopţii. Toţi ceilalţi dormeau, iar eu m-am aşezat lângă patul lui. Mă temeam să-l las din nou singur, aşa că am stat citind şi rugându-mă până spre 2 noaptea. El a adormit repede, de îndată ce s-a întins în pat şi s-a învelit cu tot ce avea. Încredinţându-mă că doarme adânc, am ieşit în vârful picioarelor din cameră şi m-am dus spre chilia mea, să aţipesc şi eu puţin, pentru că eram foarte obosit după toate cele întâmplate. Dar deja în jur de 5 m-au chemat iarăşi, căci fratele N. se trezise, coborâse la arhondaric şi voia să mă vadă. De bună seamă, diavolul, care de atâţia ani sălăşluia netulburat în el şi-l secătuia de viaţă, nu putea să fie biruit cu totul numai cu-o singură rugăciune şi după numai o noapte petrecută în mănăstire, ci doar fusese trântit de-o lovitură mai puternică. Dar s-a ridicat pe dată şi-a continuat să-l chinuie, sub aspectul unei puternice crize de sevraj.
Am ajuns amândoi la concluzia că n-o să mai poată rămâne în mănăstire şi că va trebui să-l duc în Belgrad. Pur şi simplu, n-aveam de ales. Așa că am pornit. Fiind foarte obosit şi având înainte un drum de toată noaptea, am băut o cană de ceai negru înainte de plecare, pentru că simţeam că n-o să pot rezista până la capăt, mai ales în orele dinaintea răsăritului, când somnul pune stăpânire pe om.
Nici n-am ajuns bine la Peci, că sărmanul N., în clipa în care a avut semnal pe telefonul mobil, a început să-şi sune cunoştinţele şi tovarăşii de rele ca să se intereseze de unde poate cumpăra heroină imediat ce va ajunge în Belgrad. Mi-era cumplit de neplăcut să mă aflu din nou, după atâţia ani, în lumea narcomaniei şi a deznădejdei. În cele din urmă, a reuşit să dea peste un dealer care i-a spus că-l va aştepta până la trei dimineaţa. Era greu să ajungem până la acea oră, dar N. totuşi i-a promis că vine, de frică să nu piardă această unică şansă de-a găsi heroină. Mi-a trecut un cuţit prin inimă când am aflat că dealer-ul era o tânără femeie, mamă de copil mic, care se întreţinea din vânzarea heroinei. Iadul pe pământ…
După ce şi-a aranjat întâlnirea, N. s-a mai liniştit puţin, dar îi era în continuare rău. Din când în când trăgea adânc aer în piept, parcă pierzându-şi răsuflarea, pentru că-şi simţea inima bătând foarte aritmic. Îmi părea rău pentru el, aşa c-am mers cu viteză mare, ca să ajungem cât mai repede la Belgrad şi el să-şi cumpere odată otrava aia şi să-şi aline suferinţa. Îmi era cu adevărat de necrezut cum m-am trezit pe neaşteptate într-o asemenea situaţie absurdă.
„De ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa?”
Ceaiul m-a ţinut treaz şi de-a dreptul am zburat pe drum. El, sincer, s-a mirat de unde până unde să conducă un călugăr cu aşa o viteză şi o siguranţă, mai ales noaptea – asta pentru că nu-mi cunoştea viaţa de dinainte. Am început atunci să-i vorbesc mai mult despre trecutul meu, despre cum am cunoscut mulţi care duceau o viaţă ca a lui şi că majoritatea nu mai sunt printre noi. N., de felul său, era un om inteligent şi conştient de starea sa, şi câtă vreme i-am povestit pe îndelete despre Dumnezeu, despre suflet şi despre dependenţa de droguri, doar tăcea şi suspina. Am văzut că mă asculta cu seriozitate, aşa că nici eu nu l-am cruțat, nici nu l-am consolat cu făţărnicie, ci i-am arătat deschis starea în care se afla şi ce urma să-l aştepte. De-a lungul drumului şi-a deschis şi mai mult inima şi-am aflat multe lucruri tainice despre el.
Vremea a trecut pe nesimţite şi iată-ne în curând la periferia Belgradului. Când am ajuns în faţa casei unde locuia vânzătoarea de otravă albă, l-am ajutat să-şi ia geanta din portbagaj şi i-am întins mâna pentru a ne lua rămas-bun. Era cu totul tulburat şi ruşinat şi n-a putut decât să îngaime: „Iertaţi-mă, Părinte, nici nu ştiu ce să zic…”. I-am spus: „Nimic, frate. Rămâi cu Dumnezeu şi să fii iertat!”.
Nu eram tocmai supărat pe omul ăsta, nici pentru că-mi pricinuise o asemenea tulburare, pe care rareori am mai trăit-o, nici pentru că mă scosese din mănăstire în vremea Marelui Post, ceea ce nu-mi doream în ruptul capului. După ce ne-am despărţit şi-am pornit spre metocul nostru din Zemun, m-am simţit uşurat la gândul că n-o să-l mai văd niciodată. Nădăjduiam să uit cât mai repede cele petrecute. Am chibzuit să rămân la metoc până când mă voi putea întoarce în Kosovo, adică până pe la trei după-amiază. M-am culcat la trei şi jumătate dimineaţa, dar nu prea aveam somn, atât din pricina cănii de ceai tare, cât şi a amintirilor triste răscolite de cele întâmplate. Dar cel mai mult şi mai mult mă simţeam ros de îndoieli şi de nedumerire. Încercam să înţeleg de ce-a îngăduit Dumnezeu să se sfârşească totul aşa… În zadar au fost toate străduinţele de a-l ridica pe omul ăsta?
În zori, telefonul. În receptor, aud cu uimire vocea fratelui N.: „Părinte Arsenie, iertaţi că sun aşa devreme, dar mă temeam să nu fi plecat deja”. Vorbea foarte serios şi emoţionat, însă şi foarte coerent, spre deosebire de zilele trecute. Era limpede că-şi luase doza potrivită de heroină. La aceşti nefericiţi, după o anumită vreme, drogul încetează să le mai ofere vreo plăcere deosebită şi ajunge să le fie doar doza necesară pentru o viaţă normală. „Părinte, am vrut să vă mulţumesc că mi-aţi arătat atâta dragoste şi răbdare, cu toate că nu meritam să-mi purtaţi de grijă… mai ales că nici nu ne cunoşteam dinainte. Vă rog să mă înţelegeţi! Iertaţi-mă! Părinte Arsenie, iertaţi-mă dacă puteţi!”. Acest telefon al lui m-a surprins cu adevărat şi m-a mişcat. Tocmai când mă gândeam că deja îmi uitase şi numele, şi chipul, având în vedere starea în care era. Dar nu era aşa. „Părinte”, a continuat, „ar însemna foarte mult pentru mine dacă aţi afla puţină vreme să treceţi pe la noi, pe acasă, să-mi vizitaţi familia, înainte de-a vă întoarce la mănăstire”. Asta m-a uimit încă şi mai mult şi mi-a dat nădejde că n-a fost totul în zadar. „Cu mare bucurie voi trece pe la tine, frate N.”, i-am răspuns. Ne-am înţeles asupra orei şi locului unde să vin.
Însetat de dragoste
Când m-a întâmpinat în apropierea casei sale, mai să nu-l recunosc, într-atât îşi revenise la înfăţişare. Era cu totul alt om. Mi-a sărutat mâna, acolo, în stradă, în faţa trecătorilor şi m-a îmbrăţişat din toată inima, de parcă eram neamuri. Eu eram surprins, pentru că nu mă aşteptam la atâta apropiere din partea lui. Nici nu ştiam cum să reacţionez la o asemenea primire. Dar îmi era limpede un lucru: omul din faţa mea era însetat de atenţie şi dragoste.
Apartamentul în care locuia arăta mult mai bine decât mă aşteptam. Soţia lui era acasă, dar copilul îl duseseră la grădiniţă. Fiind post, îl rugasem la telefon să-mi pregătească nişte cartofi fierţi, ca să mănânc la ei şi să pornesc apoi la drum. Însă vizita, pe care-o plănuisem să nu ţină mai mult de-o jumătate de oră, a durat două ore jumate. Cei doi pur şi simplu erau flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu. Şi, cum se întâmpă în asemenea situaţii, Dumnezeu, după credinţa şi dorinţa lor, mi-a dat cuvânt şi, în aceste ceasuri, le-am vorbit mult, din inimă, însufleţit, cu toată dragostea. Au rămas amândoi adânc marcaţi. Fratele N. mi-a spus sincer, ca un copil: „Părinte, mi-aţi deschis ochii spre o viaţă nouă, mai adevărată, despre care până acum n-am avut habar”. Iar eu tocmai ce-i explicasem că nu trebuie să-şi închipuie că va putea înţelege şi împlini toate acestea dintr-odată, ci că abia de-acum înainte urma să guste din toată amărăciunea luptei cu satana. I-am mai spus că, pentru stăruinţa şi credinţa lui, şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, după o vreme poate nădăjdui să biruiască răul care-i stăpânea de atâta vreme fiinţa.
Soţia lui plângea fără încetare în toată vremea cât le-am vorbit, dar lacrimile ei îmi păreau de nădejde, chiar de bucurie, şi nu de deznădejde, cu toate că de deznădejde negreşit adesea vărsa lacrimi până la întâlnirea noastră. Ne-am despărţit cu promisiunea lui că va încerca din toate puterile să-şi ducă viaţa după cum ne-am înţeles, şi cu promisiunea mea că nu-l voi uita în rugăciunile zilnice.
Cât am condus pe drumul de întoarcere, cutremurat de întâmplările din ultimele zile, m-am gândit la omul ăsta şi la mulţi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, care-au trăit la fel. După o vreme, am ajuns doar să mă rog şi să plâng, avându-l în minte pe bunul meu prieten, Ghera, şi împărtăşind în inimă aceeaşi dragoste şi către fratele N., ştiind cât e de greu pentru astfel de oameni să vadă adevărul şi să-şi schimbe viaţa.
Dar, Doamne, toate la Tine sunt cu putinţă! Mântuieşte-ne, ridică-ne şi ne tămăduieşte pe noi, sărmanii, păcătoşii şi neputincioşii copii ai Tăi…
(va urma)
Din Arsenie Monahul, „Între Dumnezeu şi Rock ’n’ Roll” – (Predania, 2012)
Traducere de Ionuț și Sladjana Gurgu
Articol publicat în numărul 85 (Februarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.
