Învață să te rogi (I)

        Dacă deznădejdea noastră izvorăște din adâncul sufletului nostru, dacă ceea ce cerem, dacă ceea ce strigăm este atât de esențial, încât să acopere nevoile vieții noastre, atunci găsim cuvintele potrivite să ne rugăm și putem să ajungem în clipa cea înaltă a rugăciunii noastre să-L întâlnim pe Dumnezeu.

        Aș dori să mai spun ceva despre „strigătul” rugăciunii. Orbul Bartimeu striga cu putere. Însă ce spune Evanghelia despre oamenii din jurul Său? Se străduiau să-L facă să tacă. Putem să ne închipuim pe toți acei oameni bine-cinstitori, cu vederea bună, cu picioarele sănătoase, plini de sănătate, care-L înconjurau pe Hristos și vorbeau despre subiecte înalte, despre Împărăția lui Dumnezeu care vine, despre tainele Sfintei Scripturi, cum se întorc spre Bartimeu și-i spun: „Nu poți să te liniștești? Ochii tăi, ochii tăi, ce importanță au ei atunci când vorbim despre Dumnezeu?”. Bartimeu părea a fi ca unul strain care dintr-odată intra în mijloc și care, nepăsându-I cu desăvârșire de cele ce se întâmplau în jurul său, cerea cu disperare de la Dumnezeu ceva de care avea nevoie. Și toate acestea le-am făcut în ciuda faptului că prin strigătele sale a stricat armonia discuțiilor tradiționale din jurul său. Cei deranjați ar fi putut să-l îndepărteze și să-l facă să tacă. Însă Evanghelia spune că, deși toți oamenii voiau să-l facă să tacă, acesta stăruia, fiindcă ceea ce cerea avea foarte mare importanță pentru el. Cu cât se străduiau să-i închidă gura, cu atât el striga mai tare.

        Aici se află mesajul meu. Există în Grecia un Sfânt numit Maxim. Era tânăr atunci când într-o zi a mers la biserică și a auzit citirea din Apostol care spune că trebuie să ne rugăm neîncetat. Aceasta l-a impresionat atât de mult pe Maxim, încât s-a gândit că nu ar putea să facă nimic altceva, decât să se străduiască să păzească această poruncă.

        Când a ieșit din biserică, s-a gândit să meargă la cel mai apropiat munte și acolo, în liniște, să înceapă să se roage așa cum auzise în Evanghelie. Ca un țăran grec din secolul al IV-lea ce era, știa „Tatăl nostru” și alte câteva rugăciuni. Și astfel, așa cum ne spune el însuși, a început să le rostească una după alta, după care iarăși de la început. S-a simțit, într-adevăr, foarte bine. Se ruga, comunica cu Dumnezeu, era bucuros. Orice lucru i se părea desăvârșit. Numai că încet-încet soarele a început să apună, s-a făcut frig și s-a întunecat.

        Se întunecase de-a binelea, când a auzit să audă în jurul său zgomote, multe și ciudate. Auzea cum crengile se rupeau sub picioarele animalelor, vedea ochii lucitori ai animalelor sălbatice, auzea tipetele micilor animale care erau mâncate de cele mai mari. Auzea toate felurile de zgomote cunoscute ale pădurii.

        Atunci a simțit că era singur. Cu adevărat singur, o făptură mica și lipsită de ocrotire în mijlocul unei lumi a primejdiei, a morții, a durerii. Simțea că nu are niciun ajutor, dacă Dumnezeu nu i-l dădea pe al Său. Nu a continuat să spună „Tatăl nostru” și „Crezul”, ci a făcut ceea ce a făcut și Bartimeu. A început să strige cu putere: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Și a strigat aceasta toată noaptea, fiindcă fiarele pădurii și ochii lor lucitori nu-i dădeau niciun răgaz de odihnă.

Total
22
Shares
Previous Post

Cuviosul Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos

Next Post

Învață să te rogi (II)

Related Posts