În cele din urmă s-a luminat de ziuă. S-a gândit așadar că, de vreme ce toate fiarele au plecat să doarmă, „acum pot și eu să mă odihnesc”. Dar atunci a simțit că îi este foame. Se gândea că putea să adune niște mure, ca să mănânce. S-a apropiat de un tufiș, dar deodată i-a venit gândul că toți acei ochi și gheare sălbatice ar trebui să fie ascunse acolo undeva în tufișuri. Astfel a început să înainteze foarte atent și la fiecare pas să rostească: „Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește-mă, ajută-mă, ajută-mă, mântuiește-mă! O, Dumnezeul meu, ajută-mă, ocrotește-mă!”. Pentru fiecare mură pe care o aduna, se ruga de multe ori.
A trecut timpul și după mai mulți ani a întâlnit un stareț și un pustnic încercat, care l-a întrebat cum a învățat să se roage neîncetat. Maxim i-a spus: „Cred că diavolul m-a învățat să mă rog neîncetat”. Starețul a răspuns: „Îmi dau seama ce vrei să spui. Dar aș vrea să fiu sigur că te înțeleg corect”. Maxim atunci i-a explicat cum se obișnuise încet-încet cu toate zgomotele și primejdiile zilei și a nopții. Apoi însă i-au venit ispite trupești, ispite ale minții, ale simțurilor și mai târziu atacuri puternice ale diavolului. După toate acestea nu mai exista clipă din timpul zilei și a nopții în care să nu strige către Dumnezeu: „Miluiește-mă, miluiește-mă, ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă!”.
Într-o zi, după paisprezece ani de neîncetată rugăciune, Domnul i S-a arătat. Din acea clipă liniște, pace și bucurie i-au umplut sufletul. Nu mai exista frică – frica de întuneric, de tufișuri, nici de diavolul – Domnul împărățise în sufletul lui. „Atunci, a spus Maxim, am învățat că dacă nu vine Domnul, sunt foarte neajutorat. Astfel, continuam să mă rog și atunci când eram liniștit, pașnic și fericit, rostind: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă! Căci numai mila dumnezeiască poate aduce pacea inimii și a minții, buna-rânduială a trupului și puterea voinței”.
Astfel nu putem să spunem că Maxim a învățat să se roage în ciuda tulburării care-l cuprindea, ci din cauza acelei tulburări. Fiindcă tulburarea lui era o primejdie reală. Dacă am putea conștientiza și noi că ne aflăm într-o foarte mare tulburare, în primejdie și că diavolul ne pândește, străduindu-se să ne prindă și să ne distrugă, atunci ne-am ruga neîncetat.
