Învățături despre Ortodoxie (I)

Starețul Efrem Filotheitul

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem creştini, însă nu cunoaştem cu adevărat înălţimea, adâncimea şi lăţimea Ortodoxiei. Trebuie să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi lume, aşa cum ni l-a descoperit Însuşi Dumnezeu Cel întrupat, prin cereasca Sa învăţătură, prin sfânta Lui viaţă şi prin jertfa Sa izbăvitoare, aşa cum l-a exprimat mai apoi insuflatul de Dumnezeu Pavel şi aşa cum i-au dat viaţă ucenicul dragostei şi ceilalţi Apostoli şi Evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea minunată îmbinare între dogmă şi morală, teorie şi practică, aşa cum ne-au predanisit-o Părinţii duhovniceşti din Alexandria, Constantinopol, Capadocia, Siria şi din Sfântul Munte mai târziu.

Toţi aceştia, de la Sfântul Policarp, ucenicul Apostolilor, până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul veacului trecut, prin înţelepciunea şi sfinţenia lor, prin jertfele şi nevoinţele lor, ne-au predanisit vistieria Dreptei Credinţe şi vieţuiri şi a tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat în termeni oficiali acele binecuvântate Sinoade ecumenice ale Bisericii luptătoare a lui Hristos. Atunci purtătorii de Dumnezeu Părinţi, „adunând toată ştiinţa sufletului şi cugetând în dumnezeiescul Duh”, s-au pronunţat asupra problemelor celor mai importante care îl preocupă pe omul duhovnicesc şi au pus temelia vieţii duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită de către Mucenicii din toate vremurile prin cinstitul lor sânge, de toată oastea sfântă a miilor de mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la amfiteatrele Romei până la lagărele Rusiei, ei au arătat că creştinismul nu este o simplă teorie, ci adevărul şi viaţa, cel mai frumos eroism, biruinţa împotriva violenţei lipsite de omenie şi a puterii materialiste, stăpânirea şi împărăţia Duhului.

Apoi Ortodoxia a fost lăudată în minunatele cântări ale cultului Bisericii, în imnografia de Dumnezeu insuflată, care îmbină firescul cu suprafirescul. Cele cereşti cu cele pământeşti, individualitatea cu comunitatea, familiaritatea cu respectul adânc, lucrurile uşor de înţeles cu tainele. La fiecare Liturghie la care participă toţi credincioşii, într-o atmosferă de înălţare sufletească şi sfinţenie, se reconstituie Jertfa lui Dumnezeu-Omul, dumnezeiasca iconomie a mântuirii. Tot acolo se laudă în cântări izbânzile titanilor credinţei, iar în mijloc stă Născătoarea de Dumnezeu Maria. Acolo se laudă dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la întrebările oamenilor.

Însă şi idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de cel al Ortodoxiei. Potrivit unor cercetători, monahismul ortodox a fost oastea duhovnicească care s-a nevoit pentru dobândirea eliberării duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul său a fost cultivarea sufletului şi înnoirea minţii. Tocmai aici se află inima monahismului, scopul şi izbânda sa. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt luptele olimpice ale duhului, care îl duc pe om la adevărata filozofie, la îndumnezeire. Nevoinţa monahală este nevoinţa curăţirii de patimi şi a întoarcerii la Dumnezeu. Nu numai în cazul monahilor, ci şi al întregii plinătăţi a creştinilor, Ortodoxia ne-a arătat sensul sfinţeniei.