Invidia cea bună

– Gheronda, o invidiez pe o maică, deoarece văd că are smerenie, simplitate, evlavie.

– O să mă rog ca să moară. Vrei să moară?

– Nu, Gheronda! E adevărat că invidiez binele celuilalt, dar nici prin minte nu-mi trece să-i doresc răul. Nu-mi doresc ca celălalt să nu aibă virtuţi, ci aş vrea să am şi eu ceva bun.

– Ei, atunci să împărţim binele ăsta frăţeşte: tu să ai jumătate şi sora jumătate! Nu te mâhni! Este bună invidia pe care o ai; râvneşti „cele mai bune”[1]

– Adică există şi invidie bună?

– Da, când cineva invidiază binele altuia şi în acelaşi timp se bucură de sporirea lui, atunci această invidie este bună. Dacă însă se mâhneşte când îl vede pe celălalt că sporeşte sau se bucură cu viclenie de necazul aceluia, această invidie este rea. Să presupunem că invidiezi o maică, deoarece are voce bună şi cântă frumos. Dacă auzi că a răguşit şi nu poate cânta, iar tu te bucuri, aceasta înseamnă că invidia ta are răutate, are otravă. Dacă te mâhneşti, aceasta arată că invidia ta nu are răutate, ci pur şi simplu ai vrea şi tu să cânţi bine.

– Cum se poate dobândi invidia cea bună?

– Străduieşte-te să curăţeşti invidia pe care o ai, ca să devină invidie bună. Adică să te bucuri pentru sora care sporeşte şi să te lupţi să o imiţi. Astfel te vei schimba duhovniceşte şi va rămâne înlăuntrul tău Harul lui Dumnezeu, care dăruieşte veselia cerească încă din această viaţă.

– Poate ajunge cineva de la invidia cea bună la invidia cea rea?

– Sigur că poate, dacă nu are lucrare lăuntrică. Este nevoie de multă atenţie.

– Gheronda, eu nu pot să-mi dau seama întotdeauna dacă ceea ce simt pentru sporirea unei maici este invidie bună sau rea.

– Întreabă-te pe tine însăţi: „Dacă maica ar face o minune, ce aş simţi? Sau dacă ar cădea în ispită şi ar scădea în ochii oamenilor, m-aş bucura sau m-aş mâhni?”. Din răspunsul pe care îl vei da, vei înţelege dacă invidia pe care o ai este bună sau rea. Dar ia spune-mi, dacă auzi că maica pe care o invidiezi a căzut în nepăsare şi că nu-şi îndeplineşte îndatoririle duhovniceşti, ci pune magnetofonul să spună „Doamne Iisuse”, te vei mâhni?

– Da, mă voi mâhni, dar cred că nici nu mă voi bucura dacă voi auzi că sporeşte mereu.

– Ascultă, dacă tu nu poţi să alergi repede, să te bucuri de cel ce aleargă iute, nu să te mâhneşti. Dacă vrei să sporeşti duhovniceşte, să te bucuri atunci când maicile sporesc şi să-L rogi pe Dumnezeu ca ele să sporească mereu, iar tu să ajungi la măsura lor. Pe când eram frate începător[2], trăia în mănăstire un alt frate începător, cam de aceeaşi vârstă cu mine, care ajunsese la o măsură duhovnicească foarte înaltă; chipul său strălucea. Era model şi pildă în toate; era foarte luptător şi silitor. Avea atât de multă evlavie, încât şi părinţii mai bătrâni se ridicau în picioare din respect atunci când el trecea prin faţa lor. Mai mult m-am folosit de acest frate, decât de toate cărţile pe care le citisem până atunci, căci era o pildă vie. Odată mă durea inima. S-a întâmplat atunci să treacă pe la chilia mea acest frate şi i-am spus să facă rugăciune pentru mine. Nu a apucat bine să se îndepărteze, că îndată mi-a trecut durerea. Altă dată a venit la mănăstire un demonizat şi cerea părinţilor să-l tămăduiască. Atunci egumenul a spus acestui frate: „Hai, mergi şi fă vreo rugăciune ca să plece demonul de la omul acesta chinuit!”. „Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre, a răspuns acela, să izgonească Hristos demonul!”. Şi de îndată ce s-a îndepărtat fratele, demonul a fugit. O astfel de îndrăznire avea înaintea lui Dumnezeu! La aşa o măsură duhovnicească ajunsese!

Îl rugam, aşadar, pe Dumnezeu ca acest frate să ajungă la măsura Sfântului al cărui nume îl purta, iar eu să ajung la măsura lui. Tot aşa să faci şi tu, şi vei vedea cu ochii tăi lucrarea lui Dumnezeu.

Când omul ajunge să se bucure de sporirea celorlalţi, atunci Hristos îi va da lui toată sporirea acelora, iar el se va bucura cât se vor bucura toţi ceilalţi la un loc. Şi atunci, fireşte, multă va fi şi sporirea şi bucuria lui.

[1] Vezi I Corinteni 12, 31.

[2] În Sfânta Mănăstire Esfigmenu (Sfântul Munte Athos), în 1953.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
14
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 8, 16-21)

Next Post

Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

Related Posts