Sfântul Nectarie de Pentapole
Trebuie să premeargă voința noastră, pentru că aceasta pretind condițiile cu care Mântuitorul îi cheamă pe cei care au dispoziție să-L urmeze. Fără această dispoziție, va fi cu neputință împlinirea condițiilor propuse, pentru care cu neputință va fi și mântuirea. Se dăruiește Harul, însă, pentru ca el să fie primit, se pretind voința și consimțirea. Cu mult mai mult se pretinde lepădarea de sine, jertfirea de sine, cugetare statornică care să nu încline la nimic altceva, fără numai la a urma continuu glasul Mântuitorului, care cheamă și este glasul Harului și al adevărului. Dacă Harul lui Dumnezeu care se pogoară din Cer i-ar mântui pe oameni de la sine, ar fi cu desăvârșire de prisos chemarea, ar fi cu desăvârșire de prisos condițiile.
Dar cu toate că Harul lui Dumnezeu este nemărginit, el nu mântuiește de la sine, pentru că nu vrea să încalce liberul arbitru (voința liberă) a omului. Dacă consimțirea omului pentru mântuirea sa nu ar fi fost cel mai important factor, desigur Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, i-ar fi mântuit pe toți, însă nu ar fi chemat pe nimeni. Cu toate acestea l-a chemat, și încă sub condiții foarte grele, pe omul care este rob simțurilor și lucrează păcatul. A oferit mântuirea, însă pentru aceasta a pretins supunerea, pentru că aceasta o pretinsese un mare și foarte însemnat motiv: motivul renașterii și replăsmuirii noastre în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Și aceasta deoarece în Împărăția lui Dumnezeu nu putea intra omul vechi care fusese stricat de păcat.
Prin urmare, omul este dator să se îngrijească să lucreze pentru mântuirea sa, altfel îl paște cea mai de urmă primejdie a pierzării, deoarece nu există nimic comun între lumină și întuneric, precum nici între bun și rău. Păcatul, care l-a stricat pe om, este întuneric și un mare rău, deoarece se împotrivește voii lui Dumnezeu. Omul având privilegiul libertății morale, orice abatere a sa i se socotește drept păcat care îl îndepărtează de la Dumnezeu. Pe cât de mare bun este libertatea morală, încă pe atât de mari responsabilități implică ea. Omul liber din punct de vedere moral este dator să devină sfânt.
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu, atât în Noul, cât și în Vechiul Testament, poruncește spunând: „Faceți-vă sfinți, căci Eu sunt Sfânt”[1]. Căci cum poate cel spurcat, care este vrednic de dezgust, să se împărtășească cu Dumnezeu? Și Mântuitorul ne dă, de asemenea, poruncă, spunând: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”[2]. Pentru că așa cum este Tatăl pe Care Îl invocăm, tot așa trebuie să fie și fiii Săi. Deci, Dumnezeu ne vrea sfinți și desăvârșiți, pentru că numai cei sfinți și desăvârșiți sunt adevărații fii ai Părintelui nostru care este în Cer și numai ei au dreptul să ceară binefacerile Lui, luând curaj tocmai de la dragostea fiului față de Părintelui său; numai aceștia sunt îndreptățiți să moștenească Împărăția cerească.
Despre toate acestea a scris și Apostolul Pavel Corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”[3]. De aceea Mântuitorul ne cheamă să ne lepădăm de noi înșine, să ne luăm Crucea pe umeri și să-L urmăm. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”[4]. Recunoaște libertatea noastră morală și liberul arbitru, însă lasă acestora mântuirea noastră, astfel încât cel care își dorește mântuirea este dator să lucreze pentru a o dobândi, altfel se va lipsi de ea. Și din pricina nepăsării și lipsei de grijă, va pregăti pentru el pierzarea veșnicei vieți și va moșteni chinurile veșnice, de care fie ca Dumnezeu să ne izbăvească! Amin.
[1] Levitic 20, 7, 26 și I Petru 1, 16.
[2] Matei 5, 48.
[3] I Cor. 6, 9-10.
[4] Matei 16, 24.
